Un fel de preludiu…

Septembrie 15, 2008

A trecut destulă vreme de când „febra bloggingului” m-a cuprins şi pe mine. La început ca un gând periferic, când tocmai descopeream această lume, această modă, această varietate a confesiunii, care este bloggingul, apoi ca o tentaţie, o formă a necesităţii de autocunoaştere. Poate iniţial prea circumspect, am păstrat pentru multă vreme această activitate într-o zonă de tabu. Nu vedeam necesitate pentru marele elan de confesiune în faţa publicului amorf al societăţii virtuale. De ce renunţă lumea atât de uşor, de benevol la intimitate, de unde şi până unde această imensă patimă a destăinuirii? Iată de ce, timp de multă vreme, bloggingul îmi părea un alt mijloc de epatare, apanajul adolescenţilor disperaţi după o fărâmă de atenţie. Probabil că acum un an, de aş fi fost acuzat de mentalitate retrogradă, m-aş fi răzvrătit puternic. Chiar aveam o viziune sumbră asupra lumii, asupra societăţii în contiuă degradare, asupra marii mulţimi de oameni-surogat, aceşti mari cunoscători ai trendurilor, care fac orice să-şi păstreze statul de „persoane cool”, „la modă”, „interesante” etc. Probabil una dintre cele mai grele încercări existenţiale, este schimbarea perspectivei şi orientarea ei către exterior. Când reuşim să rupem din noi epicentrul, când reuşim să înţelegem că nu în jurul propriei persoane gravitează Totul, când renunţăm la pretenţia de „buric al pământului”, vom fi câştigat înţelepciunea pentru a-l înţelege pe cel de alături. Să te dezbraci de aroganţă e uneori cel mai anevoie lucru. Cred că mai am carenţe aici, dar mă străduiesc. Drept dovadă, Iată-mă acum în mijlocul vostru, iată-mă contestându-mă pe mine de acum un an, iată-mă făcând-o şi pe asta.

De ce te-ai mai uita a doua oară, când e aşa de uşor de aruncat cu pietre, de etichetat totul conform unui sistem  de valori rigide? Şi deşi judecam tacit lumea bloggingului, aveam suficientă vanitate ca să nu recunosc că pe undeva îmi surâdea ideea de a fi parte din ea.

 Nu mai socotesc demult bloggingul un capriciu. De aceea am decis să îmi inaugurez propriul blog pe care mi-l doresc a fi mai presus de tot un liant de gânduri, de idei, de frământări poate… Încă în stare embrionară, îmi fac totuşi loc în miezul acestei comunităţi, fără aşteptări, fără scopuri, ci doar plin de cuvintele pe care mi-le-am interzis sau pe care nu am avut timp să le scriu.

În spatele casei primăvară dansează cu sălbăticie între flori. Peste ea, plouă fără să vreau, de acum o oră. E mai aprigă așa, ca o copilă îndrăcită, cu rochia murdară de lut, spălată de ploaie… Dar mie nu-mi mai place ploaia. Înghit o înjurătură laolată cu Paracetamolul de pe tavă.

Când plouă Dumnezeu ne privește din fiecare baltă. Și e atât de tulbure apa de ploaie în oraș. Se scurge din streașini egală și cafenie. Câteodată nu știu dacă ploaia ne curăță ori doar se murdărește. Când plouă miroase a căldură și praf.

Mai sunt câteva ceasuri până la Înviere și-afară plouă, plouă ca și adineauri, o ploaie funebră, de toamnă veche. Plouă dezarmant. Îmi iau febra, dar nu mai am Paracetamol…

E ciudat. Mi-e teamă că atunci când vor bate clopotele, nu vom mai auzi decât ploaia. Dar știu că mai târziu vor luneca pe străzi suflete și umbrele într-o cuminte inerție; și peste toate câte sunt va ploua indiferent.

Problema esențială persistă însă: nu am lumânare. La aceasta se adaugă deșucheate celelalte: am un vag frison, mi-e atât de somn și încă plouă. Cât costă lumânarea de Înviere în plin an de criză? Oamenii încheie triști tranzacții cu ceară și se roagă să nu fie recesiune și-n cer. Mi se pare Pământul deocamdată un urlet. Dacă n-ar fi gravitația ar urca păcatele laolaltă cu ploaia în Rai.

Prin aceeași ploaie, am să ies din casă târziu. Am găsit trei lumânări, rătăcite între borcane cu dulceață pe un raft din cămară. Afară, plouă cu apă sau întuneric. Și întunericul ne-a potopit. Se înșiră zadarnice felinarele stinse, și gândurile prin beznă se adună mai greu. De-a wați ascunselea și încă mai plouă…

– Tu-le avaria mamii lor! De aia plătim. Să nu vedem pe unde călcăm! E o voce guturală înăsprită de tutun. Rămâne în urma mea, sfidată de beznă, și de o gravă lipsă de răspuns. Eu am o umbră uriașă, când grăbită, când stăruitoare, în lumina bezmetică a mașinilor ce trec. Pe străzi lăturalnice, noaptea te întâmpină trivială ca o curvă veche. Și dincolo de ea, lumea e săvârșită în negru și-n tăcere.

După gardurile ude ale bisericii, e poate doar o sinistră coincidență atâta freamăt. Inspir laolaltă cu mulțimea bucăți de aer ud. Avem cu toți retine exaperate de beznă, avem cu toți un uter enorm de probleme, travalii zilnice, sincope, contracții, avorturi cu iz de ștreang. Ne uitam la aceeași emisiune neinteresantă, deși ediție jubiliară. Stăteam cu toții într-o lipsă totală de verb când am rămas în această beznă colectivă, perfectă, atât de…inadmisibilă în anul în care trăim… și tocmai azi… Ce e de făcut?…

”Veniți de luați lumină!”. Țin lumânarea sub haină, dar nu pot înainta niciun pas. Pretutindeni devălmășie de pardesiee și umbrele, un fel de liniște, un fel de așteptare. Doar ploaia în cadență neschimbată, măsoară același timp. Îmi aprind lumânarea de la cucoana din față în timp ce încerc să fac o pavăză cu haina. Acolo, sub haină, flacăra e vie și neclintită. Am cântat și eu ”Hristos a înviat”, în timp ce mi se prelingea dureros pe mână ceară. Delicios supliciu, departe de cine știe ce penitență – doar un mugur de masochism. În spatele meu recunosc o voce guturală, înăsprită de tutun. Bărbatul cântă cu o remarcabilă convingere, încât lumea din jur devine un ecou sfios…

La colțul străzii, pe drumul de întoarcere, lumânarea mea s-a stins funebru. Sper doar ca până ajung acasă să remedieze ăștia pana de curent. Ne dezbrăcăm de puful fin al evlaviei și punem pijamaua cea de ieri (care mai merge o zi până să se ducă la spălat). Visele vin târziu, veșnic aberante, luminate extravagant de culorile electrice ale telivizorului. După îndelungi calupuri publicitare, nu mai apucăm să vedem sfârșitul unui film realmente prost.

Mâine e Paștele. Asta înseamnă masă plină, deci indigestie, și adunare exasperantă de rude zgomotoase. După, lucururile intră în plictisita normalitate. Înfloresc timizi salcâmii prin fum și praf, iar în spatele blocului pornesc grătare aproape estivale, miros de carne aproape râncedă, și stridențe de folclor mai mult sau mai puțin autohton.

Mâine mă aștept să găsesc în ziarul local următoare știre șoc: ”Primăvara siluită într-un gang de un bărbat încă neindentificat”. Restul sunt pagini oarbe, încadrate geometric cu anunțuri de mică publicitate, ferpare și matrimoniale și un rebus care îmi va ține de urât prin ceasurile nesfârșite ale convalescenței de după Paști.

Clişee despre contemporan

Martie 15, 2009

E poate o încercare sortită eşecului. Ca de obicei îmi propun să vorbesc despre prea mult în prea puţine cuvinte. Şi măcar de aş avea cuvintele potrivite. De la o vreme însă enormele elanuri devin inutile parcă, dar nici capitularea nu pare a fi o soluţie de bun-simţ. Mă voi rezuma aşadar la câteva personale concluzii ce pot fi oricând supuse polemicii.

Încercând o sumară definiţie a contemporanului mă văd îngropat în clişee. Şi asta pentru că au trecut doar 10 minute de când mi-am dat jos ochelarii de cal, i-am aşezat frumuşel lângă laptop, şi am pornit odiseea mentală. Şi iată-mă ajuns la o primă şi tristă concluzie. Pare imposibil a mai gândi în afara steriotipurilor, a prejudecăţilor, a cărărilor deja bătătorite de unii mai deştepţi decât noi. Pretutindeni s-a mai fost şi asta pentru că lumea noastră intelectuală se termină la colţul străzii. Menajând langoare neuronilor pun şi eu mâna pe cel mai neruşinat clişeu, că tot e vorba de clişee în acest articol. Cine o fi inventat oare expresia cu „secolul vitezei”? Incontestabil omul avea dreptate. Problema e că o auzim atât de des încât a ajuns să ne violenteze auzul. Şi nici mare sens nu pare să mai aibă. E până la urmă un truism. Cine în ziua de azi nu se grăbeşte? Suntem înconjuraţi de oameni grăbiţi: copiii se grăbesc să crească, părinţii se grăbesc la servici dimineaţa, pensionarii se grăbesc să prindă reţetele compensate la început de lună, atât de mulţi din cei de la putere se grăbesc să-şi umple doldura conturile în bancă şi exemplele cu grăbitul pot continua.

Cei mai mulţi se angajează definitiv în acest perpetuum mobile zilnic. Unii se opresc, constată, se zbat ce se zbat, apoi pornesc iar în cadenţa nebună a zilelor noastre. A ajuns să fie un alt enorm cerc vicios. Şi animat de elanul nostru, timpul însuşi pare să o fi luat la picior. Colegi de birou în pauza de cafea constată cu stupoare că „altădată timpul era mai consistent…acum nimic nu mai înţelegi dintr-o zi”. Ba mai mult, timpul pare chiar să ne fi întrecut. În acest atletism cotidian sprintăm constant să ne ajungem prezentul din urmă. Într-un final, obosiţi de alergătură, cei mai mulţi se aruncă în braţele perfide ale inerţiei de zi cu zi…

Şi rând pe rând lucrurile par să se devalorizeze. Însuşi „visul american” şi-a pierdut parfumul, căpătând un rânjet sinistru, mai degrabă coşmăresc. Dar tot din grabă, oamenii nu mai au timp nici să se teamă. Poate dintr-o deşănţată trufie, compătimesc acele destine trasate egal, atât de decise, de corecte, de riguroase, de culmea derizoriului. Vieţi după un lamentabil calapod necesar, plicitisit de normalitate şi de previzibil.

Deschidem pupilele largi, bombardate fantastic de frenetice alternanţe de culori fericite în seri plictisite. Ne trântim în fotoliu cu ochii ţintă la televizorul cu plasmă la care avem de plătit rată cu dobândă ani buni. Salivăm mai intens, când printr-o tainică sinestezie putem simţi în cerul gurii gustul incomfundabil de McPuişor, în timp ce pe ecran cad artistic şi delicios legume proaspete şi estetic tăiate, bucăţi de carne crocantă şi bine condimentată, toate încununate de sloganul deja arhicunoscut „I’m loving it”. Impresionaţi adânc de kitch-ul feeric, tresărim răpiţi de gâlgâiala pofticioasă a Moşului, când, traversând lumea într-un tir gen car-alegoric, îşi potoleşte setea cu o Coca-Cola rece. Iluzia fericită devine de nestăvilit.

Salutăm entuziaşti conceptul de „globalizare”. Ne agităm frenetic, anticipând în discursuri fervente uliţele asfaltate ale „satului global”. Gesticulăm larg, vorbim mult…cu judecata avem carenţe. Poate reminiscenţe ale reacţiilor energice de altădată, când cavalcadele de visuri imaginau râuri de ambrozie în „paradisul socialist”. Insesizabil, dar consecvent, redevenim. Anul acesta a fost în Aulă o dezbatere aprinsă pe tema „Este sau nu este patriotismul un sentiment desuet în România?”. Şi deşi lucrurile s-au învârtit mult în jurul cozii, mă tem că răspunsul este evident. Mi se pare ridicol să mai vorbim despre „patriotism” într-o ţară în care lumea nu ştie cum să se dezbrace mai abitir de valorile tradiţionale. Folclorul a ajuns o ruşine, catalogat sub eticheta atotcuprinzătoare de „ţărănesc”. El mai interesează doar în spoturi ieftine de promovare a Eco-turismului românesc. Şi cum ar mai putea interesa, când de fapt nu se mai practică? Acestă stare de fapt nu derivă dintr-o infatuare urbană, ci ruralismul românesc ca întreg şi-a pierdut demult dimensiunea mistică a legilor sale nescrise. Folclorul rămâne o exponată tristă şi neinteresantă de muzeu. Realitatea satului contemporan dovedeşte asta. Vitregit de exuberanţa ritualică a datinilor şi obiceiurilor, satul rămâne pustiu. Trec cirezi de vaci „europene” cu „cerceluşi” galbeni care le atestă statutul, privind bulversate palatele cu turnuleţe zvelte şi tăblărie zincată dacă nu aurie. Se reîntoarce vre-un consătean plecat la muncă pe meleaguri străine claxonând entuziast din noul său bolid roşu metalizat. Anesteziază badea Ion pe scroafa Mirabela ca s-o scutească de tratamentul atroce al unei morţi în chinuri. S-a perimat şi un bun-simţ sătesc, o puritate morală pentru mulţi „primitivă”. Orori abominabile au ajuns apanajul mediului patriarhal şi deliciul buletinului de ştiri de la ora 5. Doar de Anul Nou prin marile oraşe, in teatre, Case de Cultură, or pe estrade improvizate, am mai putea admira parada răpitoare de culori şi jocuri traditionale ca nişte bizare decupaje din alt veac. Dar moartea folclorului nu a însemnat neapărat moartea patriotismului. O întreagă panoplie de mari decepţii, zilnice nemulţumiri, constante neajunsuri, vechi fobii toate au săpat groapa acestei lungi înmormântări. Un complex de a fi român s-a născut treptat, o atitudine „occidentofilă” s-a statornicit. Şi cum am putea oare judeca aspru această degenerare? Poate acuza cineva cu inima uşoară? Este cineva care nu s-a ruşinat, nu s-a plâns vreodată că este român? După ce va fi răspuns sincer la întrebare, îl invităm în faţa unei ţări de osâdiţi să arunce prima piatră…

Peste noapte ne-am mutat şandramaua în plin freamăt capitalist. Tot în pripă, după cum ne este obiceiul, ne-am muiat până peste urechi în libertate. Cu umilinţa întârzâiaţilor, ne-am ocupat şi noi locul în banca naţiunilor democratice. Dar toate s-au petrecut cu un radicalism înrăit. Şi aşa cum un adolescent şi-ar trage şuviţele bretonului să-şi acopere coşurile dizgraţioase de pe frunte, aşa am aşezat şi noi o crâncenă umbră peste trecut. Trebuia să ne luăm cât mai repejor cu lumea, dar se pare că în acest proces de „aliniere” am pierdut pe rând singurele mijloace de „automântuire” pe care le mai aveam. Ne-am pierdut uşor identitatea. Şi acum devenim un rulment spoit atent în marele agregat global.

A trecut „trenul european” şi prin halta noastră şi ne-am urcat şi noi din mers, cu valijoarele burduşite de entuziasm. Am venit cu ce aveam: olecuţă de brânză de burduf, ceva ţuică, vinul podgoriilor noastre, sărmăluţe în foi de viţă şi o duzină de mititei. Dar nimic din toate astea nu a făcut mare vâlvă. Am trecut şi noi din compartiment în compartiment să promovăm mirificul patriei, dar ni s-a răspuns mereu invariabil. Nu ştiu de ce, Coasta de Azur şi Munţii Alpi or fi având mai mare trecere… Am ieşit şi noi din cupeu ca să stăm pe coridor „cu bărbaţii”. Marele nostru noroc e că ştim engleză/franceză/germană/italiană şi am putut înţelege ce scrie pe plăcuţa de lângă fereastră. Altminteri, făceam imprudenţa să scoatem capul şi cine ştie ce nenorocire ar fi urmat. S-a întâmplat să dăm şi noi cu nasul de clanţa cupeului, dar ne-am dres repede cu medicamente nemţeşti şi ne-am îndulcit cu ciocolată elveţiană. Am trecut şi noi prin alte vagoane şi ne-au răspuns mereu figuri benevole la costum. Şi cum în vagonul nostru totul devenise anost, mulţi dintre noi au plecat să-i înghesuie pe italienii or pe spaniolii cumsecade. Vorba aceea – sângele apă nu se face, latinii tot latini. Nu ca englezi urâcioşi care ne-au restricţionat accesul…

Momentan, treaba merge ca pe roate. S-au făcut multe, multe rămân de făcut, dar se lucreză cu un efort susţinut. Ţara zâmbeşte cu gropi plombate şi cu hârtoape în obraji. Prin oraşele mari bate un vânt prielnic, occidental. Firme străine apar ca ciupercile după ploaie. Am intrat şi noi în sfîrşit în rând cu lumea, cum s-ar zice. Urbele de provincie se târăsc şi ele cu dâre de melc spre progres. Cei care nu au răbdare să observe schimbările, se pot delecta urmărind frământarea jucăuşă a steagului european arborat mândru în Piaţa Centrală.

Avem o replică pregătită şi pentru pesimiştii incurabili: „Încet, dar sigur!”. Avem expectative mari şi aşteptăm din moment în moment să vină europenii să deşerte căruţa de euro în mijlocul străzii. Până atunci mai facem câte o reformă; asta aşa, ca să mai corectăm un rid, să mai astupăm o carie, să mai ştergem un cearcăn etc… Tot sistemul e în plină restructurare. Un fel de „Schimbare la faţă”, în termeni profani, desigur. Dar nu ştiu de ce, deseori pare mai degraba „mascarea la faţă”… Avem în fine o ţară fradată frumos în culori europene. Deocamdată, ce ne putem dori mai mult?

Uşor nu este, dar, de abia în astfel de contexte ne descoperim uimiţi valenţe şi virtuţi noi. Acum, mai mult decât oricând, sinapsele românilor încep să se încingă. Cu mintea lor ascuţită, românii par să cadă tot timpul în picioare. Răsfoind zile astea Internetul în căutare de nu mai ştiu ce mi-a atras atenţia un anunţ, postat desigur pe un site de anunţuri: „Executăm lucrări de licenţă personalizate la cererea clientului.” Anunţul oferea un link. L-am urmat şi m-am văzut ajuns pe un site atractiv şi ospitalier. Pe pagina de start se definea scopul unei „lucrari de licenţă”: („Scopul lucrarii de licenta/proiectului de diploma este de a evalua capacitatea absolventilor de a expune si argumenta cunostintele, in conditiile de rezolvare a unor probleme specifice domeniului de pregatire sau de realizare a unor studii de caz.”). Descoperim în continuare cât de empatici sunt autorii site-ului şi cât de mult doresc să ne ajute: („Suntem constienti de problemele pe care le intampinati in realizarea temei dumneavoastra de Licenta (lipsa timpului, a materialului bibliografic, existenta unui serviciu care va solicita la maxim, lipsa unui profesor care sa va sustina), drept pentru care …”). Apoi, am încercat să înţeleg. Conform sistemului acutal, eu, elev la „A.T.Laurian” îmi depun „dosarul” la n facultăţi; şi intru la măcar una. Mă duc la câteva cursuri, mă lămuresc că pot trăi şi fără. (Eventual) învăţ pentru examen suţinut în ajun. Mergem după butada „pentru toate există un preţ” şi trec cu brio şi de restanţe. Treaba e roz! După acest tipar trec toţi cei 3 sau mai mulţi ani. La final, din câte ştiu, trebuie, pe lângă examene, să-ţi susţii lucrarea de licenţă. Adică să scrii şi tu ceva pe o temă care să aibă cât de cât tangenţă cu facultatea la care eşti. Adică să arăţi că tot „s-a prins ceva” în anii de muncă asiduă. Dar, aşa cum zice şi povestea de pe site, nu ai timp, nu ai chef, nu ai profesor, ceva nu ai… Aşa că apelezi la serviciile dumnealor. În cel mai scurt timp îţi trimit prin fax, sau pe mail lucrarea (nu înainte să fi executat plata online). În cel mai fericit caz, citeşti de vreo două ori (ca să ai o idee). Şi, abracadabra, iată-te absolvent de facultate. Unde mai pui că ţi se dă şi o diplomă strălucitor de inutilă care va zace toată viaţa într-un sertar? Pe urmă, Dumnezeu cu mila… Îşi va găsi şi viaţa ta un făgaş, că doar n-ai să rămâi de căruţă. Dacă eşti fată se găseşte oricând un bătrân galant şi doldora de bani să te ajute… Dacă eşti bărbat, se aplică principiul lui Darwin cu „lupta pentru supremaţie”. Şi înarmat cu tupeu şi virilitate porneşti prin jungla socială.

(…)

Dar cine stă să se gândească la lucruri atât de mari? Sufocaţi de problemele zilnice trecătorii ridică din umeri, dau din colţ în colţ. Unii îşi îndreaptă privirea implacabil spre grizonaţii pe care i-au votat. Unii se întreabă trişti ce nume bizare vor scrie istoria noastră de acum? Pleiada de „-escu”? – aproape ilar să crezi că va rezona prin timp… Felia de contemporan e atât de vie şi atât de incurabil bolnavă. Costume fine şi mătase subţire, imperii monetare, maşini scumpe, bătrâni îngrijoraţi, contabilităţi şi frământări zilnice, oameni ocupaţi, oameni consecvenţi, criminali, evadaţi, hoţi, violatori, salariaţi laborioşi, patroni exigenţi, amante/soţii/secretare/asistente june, bijuterii, haine de firmă, melanj cosmopolit, scandalos, extravagant, monden, rafinat, vagabonzi, aurolaci, orfani, cerşetori, infirmi, intelectuali resemnaţi, funcţionari plictisiţi, mediocritate, concedii rare, destinaţii scumpe, exotism, polivalenţă, contrast or discrepanţă (…) – un haos atât de reglementat. Paradoxal, această diversitate e de fapt o lipsă de culori. Mai concret, un peisaj vitregit de adevăratele nuanţe ce ar trebui să ne definească şi să ne individualizeze: e ca şi cum am vorbi despre „roşul Vodafone” mai des decât am vorbi despre „albastrul de Voroneţ”. Poate sunt şi tente de autohton în această frescă, dar mai toate sinistre, mai toate demne de oprobriu. Rugând un străin să spună câteva cuvinte despre România e aproape obligatoriu să ai parte de surprize: mitul Dracula, Adrian Mutu, O-zone, Marea Neagră, Munţii Carpaţi, Delta Dunării, dar asta în cele mai fericite cazuri, atunci când România îşi păstreză cuminte capitala la Bucureşti şi nu se mută de colo în colo prin lume, ba în Africa Neagră, ba în Extremul Orient…

Cu efect de domino, perene valori naţionale au cunoscut colapsul definitiv. În locul lor s-a instalat comfortabil în ţară spiritul gregar. Ce emancipare dezastroasă! Reuşim cu brio să redevenim. Avem libertate din belşug, avem modelul strălucitor al Occidentului, avem din toate prea mult. Cât despre discernământ …

S-au demolat în noi colosale structuri mistice şi-am schimbat fericiţi imuabil spiritual pe vremelnicul materialităţii. Nu am gândit prea mult. Avem şi libertatea de a nu gândi, nu?

Dar atât cât lumea merge, mai contează încotro? ar spune unii… cuibărindu-se iar în comfortabila fatalitate, aducând ultimele retuşuri ţării-surogat. Şi, într-adevăr, ţara merge mai departe rostogolindu-se pe monezi, în timp ce intră în sfârşit în tandem cu ritmurile superlative ale Vestului.

Una peste asta, lucrurile se clădesc caraghios de şubred. Mulţi alţii ca mine dau din mâini frenetic la umbra acestui turn damnat căderii. Avertizează cu sentenţiozitate fatidicul deznodământ. Trag semnale disperate de alarmă, se agită cu o vioiciune dubioasă. Iar lumea se hlizeşte distrată de acest spectacol arlechinesc. Mulţi alţii ca mine smulg aplauze frenetice la sesiuni de referate. Iar lumea aplaudă din politeţe, din inerţie, din lipsă de ocupaţie, din spirit de turmă, or aprinsă de vreo brumă de interes. Sexagenari dolofani ne privesc compătimitor dar drăgăstos, însăilându-ne cu tristeţe cămăşi de forţă imaginare. Sunt în viaţă două vârste când ne este îngăduit să ne minţim şi să credem că „ceva se mai poate face”. Adolescenţa şi senectutea tardivă. În rest, se poartă cu nonşalanţă, compromisul, dezinteresul, resemnearea. Dar, cum s-ar zice, „vorba lungă, bucuria auditoriului” (că doarme mai mult). Cu vorba de clacă suntem obişnuiţi. Dar fără a oferi alternative, nu facem decât remărci răutăcioase derivate dintr-un nihilism adolescentin. Însă cine este în măsură să dezlega această şaradă? Mai sunt oare intelectuali neîmblânziţi care să ridice printre aburii de alcool într-o bodegă sordidă temeliile unei noi orânduiri? Dacă totalitarismul a fost superlativul nostru negativ, iar democraţia cel pozitiv, ce ar mai putea urma? Unii vorbesc, alţii se roagă, unii citesc, alţii trândăvesc şi până la urmă toţi aşteaptă o binecuvântare.

Devenim tăcuţi

Octombrie 10, 2008

         A. e trist azi. Stă în camera celor 9 ferestre. Prin trei dintre ele răzbate toamna în contururi vineţi. Prin celalte trei albul auster al terasei strâmte fără flori. Prin toate o lumină stranie, şi albă şi stinsă. E momentul unei fundamentale introspecţii. Un demers copleşitor, aproape barbar căci sufletul nu se poate citi decât prin rană. Şi el ştie acest lucru. Stă posomorât, luând forma ciudată a scaunului de birou ca şi cum s-ar fi lipit de o scoică. Pe A. e greu să-l mai surprindă ceva; ce-ar putea să-l mai surprindă? Aviditatea cu care a stors lumea de secrete îl învăluie acum vinovată, strecurându-i prin cohlee ecourile repetative ale irosirii: şi ce se mai poate întâmpla?… Rând pe rând, micile taine ale realităţii i s-au descoperit. De-a v-aţi ascunselea s-a jucat o viaţă.  E un adevărat campion! Jocul a stat însă… acum îi pare rău. Ar fi putut să-l mai amâne!… În timp a perfectat o întregă strategie, acel plan B pe care îl foloseşte de pervers de multe ori, atunci când simte că tot ce e major e pecetluit. Îi rămân fericirile minore, uimirile anodine, tot ce se cristalizează la periferia privirii sale. Ca şi acum. Şi-a ieşit din trup şi se admiră. Un maldăr istovit de piele şi carne, chircit într-o poziţie bizară în scaunul de birou, cu picioarele sprijinite de calorifer. Ultimul gând îl arde. Usturimea începe în tălpi, urcă prin nervi încâlciţi, renaşte vie în cortex. Am ajuns la momentul în care putem prezenta o mostră a planului B: este străbătut de o profundă admiraţie constatând uimitoarea sinergie a faptelor: caloriferul fierbinte, poziţia lui deloc întâmplătoare toate se unesc într-un gigantic arc reflex menit să-i amintească iar şi iar că e încă viu, căci simte usturimea arsurii stinsă sub tălpile sale înroşite de sânge carmin. Pentru o fracţiune de secundă, pupilele i se descleştară, privirea îi străfulgeră: oare proiectantul casei ştia despre toate acestea când a aşezat caloriferul tocmai acolo?… Să fi fost ceva premeditat, lucrare nevăzută a hazardului?… Dar într-un devastator sincron, o logică mult mai pragmatică îl împresură. Îşi aminti despre traseul ciudat al canalului termic pe sub pardoseală. Nu încăpea nici un dubiu. Acela era motivul pentru care proiectantul aşeză tocmai acolo caloriferul. Iar toate speculaţiile metafizice i se prăbuşiră dureros peste sufletul său ruşinat de propriile seve puierile.

Era parcă mai trist ca adineauri rătăcind cu privirea între tocurile de ferestre acolo unde se stingea spectacolul pustiitor al delabrării. Printre frunze şi vise, rămăsese dezarmat. Da, într-adevăr era clipa introspecţiei. Şi acum simţea aceeaşi teamă pe care o încerci în faţa unui fapt radical. Parcă era din nou în braţele vânjoase ale asistentei brunete, ce încerca să-l oprească din zbucium în faţa priveliştii abominabile a ustensilelor chirurgicale. O doctoriţă roşcată, rătăcită între două vârste răsucea prin aer chiureta scânteietoare. Ceva din chipul ei se şterse. Căpătase acum o aliură de torţionar rupt din imaginea terifiantă a beciurilor şi lagărelor; doar vocea îi era mereu blândă şi aşezată: „Nu doare! Doar o clipă şi a trecut!” Operaţia de polipi se stinse în memorie. Rămase ca o arătare bizară, o rătăcire ce preceda cel mai lung şi decisiv somn ce avea să-l trăiască. Şi acum i se pare că a dormit pentru un veac… (Aceasta a gândit-o doar: şi dacă încă mai doarme, şi dacă a visat doar că a trăit? Şi dacă se va trezi deodată, ud leoarcă în cămaşa peticită de spital?…)

Se înspăimântă. În urmă viaţa i s-a cuibărit întreagă în structura mâloasa a subconştiinţei, în tenebrele sale ilizibile. Uitase! Cât de vag se zărea acum trecutul. Sentimentul irosirii îl înnecă. De s-ar fi născut ieri, nimic nu ar fi schimbat. Atâţia ani, cât de plini şi cât de goi până la urmă! În urmă, răsunau temerare expresii ale remuşcării: „De-ar fi să…nimic nu aş face la fel!” INUTIL. Complet INUTIL! Era bolnav. O metastază a rătăcirii  ce urla după chimoterapie. Vindecarea era mai dureroasă decât moartea, mai straşnică, însă izbăvitoare şi luminoasă în apexul ei neprivit.

O singură dată fusese descătuşat, când eliberat din pântecul mamei, privise lumina întâia-şi dată. Prima colivie zdrobită şi prima absolvire, pe care nimeni nu şi-o aminteşte… Acum înţelese dezideratul eliberării utopic. Cum ar putea să se scuture acum de sine însuşi, el ce însemna cuşca din cuşcă din cuşcă…din cuşcă…? Primii ani se pierdeau într-o lumină lăptoasa, cu umbre dulci şi fericite. Îi cunoştea vag, din poze, din albume vechi din pre-amintiri bizare pe care nu învăţă să le citească. Sub pădurile de crini, copilăria i-a crescut şi i-a trecut.  De unde acea pădure de flori enorme, privite cu ochii altei decade? Cum de a supravieţuit? Acum etapele bolii îi creşteau în minte fioroase, traseul decadent al existenţei lui. La un moment dat a uitat să-şi ia rămas bun de la mare. A uitat să creadă în Moş Crăciun, a uitat să se bucure de primăvară. Pe rând a uitat tot…

Devenise tăcut! Tributarul unei vieţi în care nu se întâmpla nimic. Un alt animal social dresat după regulile acestei lumi, mereu obişnuit să execute acelaşi truc, cu o cerbicie impusă. Pe marginea cercului nu avea cum să se petreacă ceva. O naştere-regenarare-moarte ciclică, ameţitoare, infinită. Doar săritura în gol te-ar fi ucis şi adorat în aceeaşi clipă. Acum însă totul se circumscrie unei mai cumplite definiţii: RUTINA. Aşa se numesc mai nou pastişele acestea blestemate, xeroxul acesta zilnic, risipirea. Aşa se numesc fazele terminale ale bolii noastre, ale morţii noastre lente de o viaţă. Iar noi, marii necredincioşi, murim zilnic aşteptând epifania.

În camera celor 9 ferestre lumina a scăzut. A. e trist şi aşteaptă. Când plecasem de la geamul lui i-am citit pe buze ultimele gânduri: „De-ar fi să…nimic nu aş face la fel…”. La urma urmei, poate a fost doar un vis…

 

Fenomenul DRAMA CLUB

Septembrie 21, 2008

           

Nimic nu m-ar putea constrânge să vorbesc despre DRAMA CLUB dintr-o perspectivă obiectivă. Prea multă implicare şi prea mult patos să îl cuprind într-un limbaj de lemn, într-o expunere nesărată, în nişte cuvinte care să nu mă conţină.

 

 

 

 

            Plini de speranţe, novicii îşi îndreaptă astăzi privirea către ceea ce a devenit Drama Club. O a doua casă, un loc unde pasiunea, ideile, chiar întreaga-ţi personalitate prinde aripi. Sentimentul reuşitei la orice fel de preselecţie este înălţător, însă faptul că ai fost acceptat în sânul unei astfel de familii „cu renume”, este deja cu totul altceva, căci ştiindu-le succesele şi împărtăşiindu-le pasiunea începi să descoperi în ei prietenii la care ai visat întotdeauna. Deja bariera dispare, iar frica şi emoţiile, care sunt uneori la fel de mari ca în faţa unui examen, se topesc ca prin farmec. Eşti înconjurat de oameni fără niciun fel de inhibiţii, vorbind degajat ca şi cum te-ar fi cunoscut de o viaţă.

 

                       

           

          

            Născută la confluenţa ambiţiei şi a dezideratului de exprimare artistică, DramaClub nu este doar trupa celui mai vechi colegiu botoşănean, ci a devenit o stare de spirit, o familie, o altă şcoală ce şi-a construit în timp propriul sistem de valori şi propriile repere pe axa mereu ascendetă a standardelor sale. Aproape 9 ani au trecut, de când d-na Mihaela Mirea împreună cu alţi doi foşti laurieni (Alin Chiriac şi Cristian Mihai) au început să scrie această mare poveste. Nu se pretindea a fi un proiect de anvergură, ca orice început a fost modest în idei şi rezervat în aşteptări. Într-un dialog cu d-na Mihaela Mirea, aceasta mi-a împărtăşit puţin din istoria timpurie, puţin din gândurile pionierilor de atunci: „La început aşteptările erau modeste. Chiar de atunci ne-am căutat actorul cu care aveam să lucrăm. Întâmplarea a făcut ca acesta să fie Mihai Donţu. El a făcut cele dintâi preselecţii, el a regizat primul spectacol. Era „Ursul” de Cehov. Din păcate, rezultatele nu au fost notabile de la început. Încă lipsea experienţa; dar cel mai important este că nu ne-am descurajat…”

            Doamna Mihaela Mirea a rămas în continuare alături de noi, chiar dacă nu întotdeauna fizic. Cu o modestie caracteristică, dumneaei a fost mereu „omul din umbră” lăsând copiii să primească întotdeauna laudele: „Eu am fost omul din culise. Nu prea mă pricep la regie sau coregrafie; aceasta este treaba actorilor, iar ei au făcut-o foarte bine. Am fost, însă, întotdeauna alături de trupă,  m-am ocupat de costume la un moment dat, de înscrierea trupei în toate festivalurile, de transport, cazare, etc.” A fost de multe ori singura care ne-a susţinut, şi-a dorit şi a făcut în aşa fel încât trupa să se ridice. Nu au fost întotdeauna numai reuşite, iar ea ştie asta mai bine decât oricine acest lucru. Dar a avut puterea să nu se lase descurajată şi să ducă mai departe trupa în drumul ei „Emoţiile au fost uriaşe de fiecare dată. Am tremurat şi am plâns la fiecare spectacol, acolo, în spatele scenei, când vă îmbrăţişam pe toţi şi vă ţineam de mână şi vă uram baftă !”. Cu timpul a reuşit să pună bazele unui nou concept, pentru că asta a fost Drama la început. Un nou concept, o noutate, un alt fel de a-ţi petrece timpul, o curiozitate. Acest fapt a stârnit „ecoul” şi liceul a răsunat. În scurt timp s-a organizat a doua preselecţie.

            O pasiune vecină cu nebunia, o plenară devoţiune, iată de ce avea nevoie Drama să existe! Desigur, un mare noroc au fost oamenii. Fiind o trupă de liceu, cumva trebuia asigurată continuitatea dincolo de generaţii. Dacă la început, mai puţin de 10 erau cei care stârniseră această mică scânteie, 3 ani mai târziu clasa unde se organiza preselecţia devenise neîncăpătoare. Afluxul celor care încercau să facă parte din „familie”, determinarea lor, emoţiile ce se strânseră atunci în sala preselecţiei, toată acea expansivitate şi dorinţă arzătoare reconstruia DramaClub sub auspicii de nesperat.

            Biblioteca a fost mult timp casa „dramiştilor”. Acolo, printre cărţile cu miros de praf îşi exersau mişcările sau textul, împreună cu regizorul. Acolo îşi spuneau poveştile în minutul de pauză, acolo discutau şi acolo visau la noua piesă care avea să iasă şi care se ridica atât de frumos sub proprii lor ochi. Se perindau deasupra lor, vise, deziluzii, sentimente profunde care erau poate, ţinute ascunse în adânc, dar cărora pasiunea cu care îşi îndeplineau „misiunea” le descătuşa, le dădea libertate şi răsunau în ochii lor dând expresivitatea atât de necesară. Petrecând atât de multe ore împreună, copiii au început să se cunoască, să-şi afle secretele unul altuia, să devină dintr-o dată mai deschişi şi mai încrezători. Au început să se ajute şi să fie acolo unul pentru celălalt. Au început să devină o familie. Iar atmosfera creată, astfel, îi aducea de fiecare dată cu drag la repetiţii.

 

„REGULA1: DramaClub este o trupă de prieteni!”

 

            Poate că o dorinţă comună nu era de ajuns să facă zeci de suflete să vibreze la unison. Alt liant infailibil garanta succesul acestei trupe de teatru: PRIETENIA. Şi astfel a ajuns să se nască acest context ideal: zeci de prieteni reuniţi pentru a face ceva frumos, ceva menit să sensibilizeze, să intrige, sau pur şi simplu să ofere alte perspective adulţilor şi adolescenţilor deopotrivă. Exuberanţa anilor de liceu se consumă magistral aici, în aceeaşi formulă, alături de aceiaşi oameni cu care participi sute de ore la repetiţie, simţi copleşitoarea emoţie a scenei, trăieşti inefabila recompensă a ovaţiilor. Oameni împreună cu care eşti la petreceri, cu care te joci, cu care ieşi la iarbă verde, lângă care trăieşti poate cele mai frumoase clipe ale vieţii, sunt chiar colegii tăi din DramaClub, sunt chiar prietenii tăi, sunt cei împreună cu care formaţi această mare comunitate a marilor visuri. „Dramiştii sunt o rasă distinctă a celor din Laurian… Pasionaţi de artă, sub toate formele, ei joacă frecvent teatru. Dar valorile lor sunt mult mai numeroase…Ei sunt , în primul rând, prieteni minunaţi, ascultă muzică de calitate, se întâlnesc şi se “joacă” aşa cum puţini dintre noi, cei maturi, s-au jucat…” (Prof.dr. Andreea Elena Agachi). În acest cadru, devenit pentru toţi participanţii la proiect atât de familiar, au fost puse bazele primului „regulament” DramaClub. Având reguli nescrise, acestea au fost transmise de atunci, din generaţie în generaţie până în prezent. Iar primul lucru rostit în deschiderea faimosului „discurs de întâmpinare” al bobocilor este tocmai această „regulă” atât de importantă pentru toţi. Suntem prieteni, ne ajutăm unul pe altul, oricând, oricum, oriunde şi doar aşa vom reuşi să creem lucruri frumoase. Puterea unui grup stă în unitate. Aşa am fost învăţaţi şi aşa învăţăm la rândul nostru. Numai dacă muncim împreună putem înfăptui ceva estetic…”Treptat, ei au creat o şcoală. Cei mari îi iau în primire pe cei mici, un fel de patriarhat şi de matriarhat, deopotrivă. Cei mici ascultă de cei mari mai abitir decât de profesorii lor.” (Elena Agachi)

 

„În anul 2003 a fost marea «nebunie» cu Visul unei nopţi de vară” (M. Mirea)

 

            De către mulţi considerat spectacolul de apogeu, Visul unei nopţi de vară este fără doar şi poate o experienţă de neuitat pentru public, dar mai cu seamă pentru cei care au schimbat scena în miracol. Dincolo de poveste transpare ambiţia şi munca de regie a actorului Volin Costin (Directorul artistic al Teatrului „Mihai Eminescu” Botoşani) şi a Silviei Rusanu (actriţă la acelaşi teatru). Coregrafia spectacolului, semnată de coregrafa Victoria Bucun este expresia unui mare rafinament artistic.  Povestea cuvintelor şi povestea dansului se regăsesc în această ambienţă onirică, mereu par altfel, mai pline de exuberanţă şi culoare. În numai doi ani (2003-2004), Visul unei nopţi de vară a cunoscut magia scenei de 9 ori, aducând în palmaresul trupei multe premii şi distincţii importante. „A fost într-adevăr o nebunie! Toată lumea din oraş vorbea. „Visul unei nopţi de vară” a fost cu adevărat un vis…un vis devenit realitate!” spune Mihaela Mirea.

            Mult timp după aceea s-a vorbit în continuare despre proiectul „Visul unei nopţi de vară”. A fost ceea ce l-a realizat pe actorul Volin Costin ca regizor, a fost ceea ce a adus faima liceului şi prin acel altceva decât obişnuitele rezultate la olimpiade şi concursuri. Deja prespectivele se lărgeau, s-a câştigat atât admiraţia întreagă a elevilor din liceu (căci nu mai era nimeni care să nu fi aflat de reuşita celor de la clubul de teatru), cât şi pe cea a profesorilor care au fost de atunci mereu înţelegători. În acel an (2005) s-au schimbat şi generaţiile, iar forţe noi au fost aduse în Drama, suflu nou şi vitalitate. Aceeaşi dorinţă, însă, se citea în priviri, aceeaşi pasiune şi hotărâre.

            În următorul an părea să se continue o magnifică colaborare, cea cu Volin. Ambiţiile artistice deveneau din ce în ce mai mari. Se dorea montarea „Operei de trei parale”. Pentru mulţi un proiect de o asemenea anvergură rămânea încă într-o zonă de utopie. Munca însă s-a început, lucrându-se pe 3 compartimente: actorie, coregrafie şi canto. Proiectul însă nu a fost finalizat.

    

            Anul 2005  a însemnat o nouă perioadă de cumpănă. După plecarea lui Volin, Drama rămăsese din nou fără regizor. Actorul Daniel Badale a fost cel care a ocupat locul vacant şi tot el a decis piesa acelui an: „Domnişoara Nastasia„. Pentru prima dată DramaClub cunoaşte un mare eşec. Cu piesa finalizată în pripă, cu un program de repetiţii ce se prelungea până după miezul nopţii, o nereuşită era previzibilă. „Punerea în scenă a piesei “Domnişoara Nastasia” a reprezentat pentru mine primul spectacol în cadrul festivalului „Lyceum”. Acest spectacol a fost stadiul de „pionierat” artistic al generaţiei mele, generaţie care, cu un an mai târziu, reuşeşte „să dea lovitura” cu „Oameni ai nimănui”. Consider că „Domnisoara Nastasia” a însemnat pentru Drama, ca trupă, mult mai mult decât oricare altă punere în scenă… De ce? Ne-a călit simţul artistic şi ne-a aratat cum NU se face în teatru…” mi-a împărtăşit un bun prieten, Vicu Buzac, fost membru DramaClub, actualmente student în anul II la Facultatea de Drept din Bucureşti. Multă lume se resemnase de mult în ceea ce privea piesa. Într-un timp atât de scurt, lucrând aproape singuri de cele mai multe ori, fără experienţa care trebuia totuşi să existe, elevii nu au putut în momentul respectiv să facă mai mult decât au făcut. Au lucrat, însă cu aceeaşi pasiune şi cu un devotament care nu fusese, cel mai probabil întâlnit la generaţiile anterioare, iar la final au fost mândri de ceea ce au făcut. Şi aveau motive. Cu privirea îndreptată spre viitor şi cu iminenta determinare de a schimba lucrurile, de a lua totul mai din timp, DramaClub şi-a luat angajamentul ferm de a nu mai fi niciodată cauza unor deziluzii. Şi s-a ţinut de cuvânt. „Din câte îmi pot da seama, au existat două “Domnişoare Nastasii”. Una despre care se tot şuşoteşte cu obraji înroşiţi de jenă, cu ochi daţi peste cap şi mereu cu aceeaşi replică mormăită, „hai să trecem peste”… şi o „Domnişoară Nastasie” în care am jucat eu, prima piesă din viaţa mea de dramist şi probabil cea mai tare piesă care va exista vreodată; am lucrat vreo cinci luni, am apărut pe scenă pentru vreo două minute, am avut exact patru replici, s-au auzit din sală maxim două iar la sfârşit am primit un buchet de trandafiri. În rest, nopţi nedormite, râsete în barbă, fluturi în stomac, glume porcoase, lacrimi şterse pe furiş, sandviciuri şi cafea şi plete şi atât de multe altele pe care voi, ăştia care aţi văzut doar prima „Domnişoară Nastasie”, nici nu le bănuiţi.” Semnează nu Ioana Guriţă, ci „O Haimana”, pentru cine îşi mai aminteşte. 

 

„REGULA2: DramaClub o trupă de sine-stătătoare”

 

            Poate contestată de mulţi, de cele mai multe ori greşit înţeleasă această regulă nu promovează o atitudine refractară faţă de liceu. Desigur, este pretins un anumit tip de independenţă ce se situează în principal în zona independenţei de decizie. În Drama se câştigase un spirit nou, un spirit pozitiv, un spirit născut la confluenţa dintre aspiraţiile comune şi elanul adolescentin al tinerilor membrii. Tot ce ţinea de mecanismul interior de funcţionare, de libertatea de mişcare (în limitele decenţei, desigur) trebuia să rămână  în puterea de decizie a celor din trupă în primul rând. Poate de aceea, Drama a crescut şi s-a dezvoltat în propria cochilie, un „stat în stat”, umblând clandestină prin atâtea săli de clasă ale Laurianului. Străbătând „hăţişul” orarului zilnic, dramiştii şi-au făcut cu greu drum. Fie catalogaţi drept oportunişti sau „chiulangii notorii”, ameninţaţi cu scăderea notei la purtare, or, din contră, apreciaţi şi încurajaţi, ei au venit tot timpul cu acelaşi drag la repetiţii, mereu gata de muncă, mereu plini de idei, de energie. S-au bucurat nespus de locurile ocupate de profesori atunci când aveau spectacole, s-au întristat pentru locurile rămase libere…Au fost însă exemple de profesori care au fost mereu acolo lângă noi, ne-au înţeles şi susţinut. Direcţiunea a fost întotdeauna fidelă nouă şi ne-a ajutat de câte ori a putut. Laurianul este cunoscut pentru ideea aceasta de a lăsa copiii să se descurce singuri dacă  se poate. Sub supraveghere continuă, am fost lăsaţi să ne organizăm cum credeam noi. Nu ne-a spus nimeni niciodată ce să facem şi nimeni nu s-a impus în faţa altora. Între noi şi cadrele didactice au fost mereu relaţii diplomatice. Întotdeauna ne-am consultat cu profesorii care au devenit pe rând sfătuitori, apoi prieteni. În scurt timp profesorii au fost înlocuiţi de aceşti viitori studenţi care îi primeau pe cei mai mici în trupă şi îi introduceau în atmosfera locului. Cu timpul au început să ia singuri deciziile. Cum şi când şi în ce fel să folosească sponsorizările pe care le primeau şi lucruri de felul acesta. În mod surprinzător, aceştia aveau întotdeauna grija necesară să cheltuiască exact cât era nevoie. Fără să vrea, Drama devenise un nou mod de a trăi, care îi pregătea într-un fel pe copii pentru momentul când îşi luau zborul (moment ce venea parcă prea repede odată ce se intra în clasele de liceu şi pentru care nimeni nu era niciodată de-ajuns de pregătit). Fără să vrea, Drama şi Laurianul îi ajutau să trăiască. „La Drama, şi, în general, în Laurian, regula e LIBERTATEA GÂNDIRII, nu înţepenirea în proiect! Ei sunt şi au fost mereu TOŢI PENTRU UNUL…CU TOŢII PENTRU LICEU! Şi liceul îi încurajează mereu!” (Prof. dr. Elena Agachi). Dramiştii şi-au calculat mereu judicios timpul, căutând întotdeauna echilibrul între performanţele şcolare şi orele de repetiţii. Nu le-a fost uşor, dar nu s-au plâns, au acceptat orice dojană, au apelat la diplomaţie, chiar la viclenie uneori, dar de fiecare dată cu un singur gând: să-şi păstreze această  frumoasă pasiune.

 

„Multora le convine că noi plecăm!”

 

            Anul 2005 aduce din nou o schimbare, sau mai degrabă o revenire la o mai veche formulă. Din acest an, DramaClub lucreză din nou cu actorul Mihai Donţu. Se renunţă la alegerea repertorială iniţială – „Trandafirii Roşii” (idee care se va materializa un an mai târziu)- optându-se pentru un text propus de d-l prof. Lucian Băleanu – piesa „Oameni ai nimănui” de Dumitru Crudu. Alegerea a stârnit polemici în trupă, mulţi pledând pentru renunţarea la acest text prea dur şi prea radical, neadecvat unor actori liceeni. Însă, în ciuda controverselor, proiectul a continuat. Anul s-a dovedit a fi un succes, piesa fiind judacată în oraş şi în ţară în cadrul festivalelor de teatru locale şi naţionale şi aducând trupei numeroase premii, astfel încât, în 2006 s-a hotărât rejucarea ei.

            A fost poate cel mai riscant proiect DramaClub tocmai dat fiind faptului că, atât textul, cât şi punerea în scenă erau foarte dure. Tema constituia şi ea o provocare pentru elevii-actori pentru că trebuia să deschidă ochii spectatorilor asupra unor aspecte sociale extreme. Iar pentru a realiza aceasta, membrii trupei trebuiau să-şi deschidă mai întâi proprii ochi, să vadă viaţa altfel, să îi observe ororile. Însă Drama nu s-a temut niciodată de provocări, chiar dacă uneori proiectele păreau de nerealizat. Au făcut tot posibilul şi au mers mai departe cu ideea lor (aceasta s-a întâmplat cam în fiecare an). Anul acela nu a făcut excepţie. Aducând din nou pe scenă ceva inedit, copiii au atras multe priviri şi multe critici pozitive. Au jucat un fapt real şi au pus suflet, ca de fiecare dată. Acum, poate mai mult decât oricând, căci personajele existau în lumea şi în timpul lor. Uralele şi recunoaşterea laurienilor nu au întârziat să vină, iar dramiştii au prins din nou curajul necesar pentru a continua.

 

„Un vis, nimic mai mult”

 

    Trupa împreună cu Mihai Donţu hotărăsc pentru 2007 punerea în scenă a spectacolului Trandafirii Roşii de Zaharia Bârsan. Textul original, în versuri a fost adaptat în proză, fiind păstrată doar ideea centrală a basmului şi personajele principale. Câteva luni după începerea lucrului, Mihai Donţu abandonează proiectul. Trupa de teatru se vede iar pusă într-o situaţie dificilă. La numai 2 luni de festivalul „Lyceum”, având doar o vagă direcţie de regie şi fără ajutor profesionist, DramaClub era pe punctul de a decide retragerea din festival. D-na. prof. dr. Elena Agachi vine atunci cu o nouă propunere repertorială – „Cruciada copiilor” text semnat de Lucian Blaga. Trupa consideră însă că este prea târziu să se apuce de un nou spectacol şi hotărăsc să continue singuri „Trandafirii Roşii„. Ajutaţi câteva zile de coregrafa Victoria Bucun, care ridică într-un timp surprinzător întreaga coregrafie, trupa se vede nevoită să îşi pună în joc toate resursele artistice, toate ideile pentru ridicarea spectacolului. Acum era momentul ca Drama să treacă una dintre cele mai grele probe, o probă ce ar putea să ateste şi să confirme încă o dată valoarea colectivului şi forţa sa creatoare. În lipsa regizorului conflictele erau inerente. Depăşirea lor însă reprezenta cea mai grăitoare dovadă a omogenităţii din trupă, a mobilizării ei spre un scop comun. Poate de aceea, premiile aduse de acest spectacol au fost printre cele mai îndrăgite; era ca şi cum ai fi reuşit să zbori fără ajutor.

            Bazându-se exclusiv pe experienţa câştigată în toţi anii în care au participat la festivaluri, muncind multe ore pe zi, ajungând acasă o dată cu noaptea, fiind forţaţi să lucreze cu un text adaptat în numai câteva zile, reptând o coregrafie ridicată în pripă; alegând-şi singuri recuzita, dramiştii au dat senzaţia tuturor că deţin lucrurile sub control. Cu toate acestea timpul zbura şi trupa a fost nevoită să creeze finalul piesei cu doar trei zile înainte de primul festival organizat la Piatra Neamţ. În mod uluitor, finalul a fost unul dintre momentele cele mai apreciate de către public. Draga Olteanu Matei (preşedinta juriului festivalului Yorick  de la Patra Neamţ) a felicitat trupa pentru alegerea repertorială şi a acordat premiul pentru cea mai bună coregrafie. Premiile au continuat şi la Botoşani unde DramaClub a luat, pentru prima dată de la piesa „ Visul unei nopţi de vară”, trofeul festivalului “Lyceum”. Bucuria a fost imensă iar mândria fără precedent, întru-cât fiecare ştia în inima lui că ridicarea piesei a fost aproape în mod integral opera lor.

            „Trandafirii Roşii” rămâne o veridică dovadă de virtuozitate, o extraordinară geminaţie între aptitudinile regizorale şi efortul actoricesc. Fără a exacerba importanţa reuşitei, Drama câştigă un standard mai elevat, păstrând însă orgoliul triumfului în limitele decenţei şi ale modestiei ce mereu a însoţit izbândele sale.   

 

„REGULA3: Este timp pentru tot: muncă şi relaxare”

 

            Noile generaţii au prins totul deja prestabilit. De cîţiva ani, deja lucrurile prinseseră un fundament, o bază. Nu mai exista acea nesiguranţă, exista un lider de grup care lua deciziile cele mai importante. Existau preseleţiile care erau de acum organizate de elevi cu asistenţa regizorului şi fiecare avea un punct de vedere în priviinţa noilor veniţi, iar cuvântul şi părerea fiecăruia din trupă conta enorm. Deja se stabileau orele de repetiţii deja începuseră să existe acele faimoase afişe care anunţau, din săptămână în săptămână, locul şi ora. Există o disciplină a repetiţiilor dovedită prin concentrarea colectivă. O muncă ce din exterior pare ludică, facilă chiar, uneori derizorie,  solicită de fapt efort şi concentrare; şi dacă e o joacă, e o „joacă serioasă”, uneori grea, dar răpitoare. Iată ce spune Ştefana Mihălescu, membră Drama în urma preselecţiei din septembrie 2007: „DRAMA este o trupă de teatru, o trupă de prieteni, dar pentru mine, este mai cu seamă un vis devenit realitate. Când trec pragul sediului am intrat într-un Univers al meu, al nostru, pe care îl conturăm în fiecare zi cu pasiune şi dăruire…”

            Datorită programului în două schimburi mereu trebuie făcut un compromis. Se încearcă începerea repetiţiilor cât mai din timp. Începând chiar cu luna octombrie trei-patru ore din zilele de sâmbătă şi duminică le petrecem în acest mod. Când se apropie spectacolul însă, este nevoie de repetiţii aproape zilnic. Atunci, cu o săptămână-două înainte, repetiţiile se pun alternativ, când dimineaţa, când seara spre a se reduce absenteismul şcolar. Se încearcă păstrarea Dramei ca o activitate strict extra-şcolară. Din păcate, dat fiind orarul, există uneori interferenţe cu orele de curs. În astfel de zile „dramiştii” au un program infernal. Orele de şcoală se continuă sau sunt precedate de ore de repetiţie, astfel că uneori lipsesc 10  ore de acasă. Cei care intră în DramaClub ştiu ce-i aşteaptă de la bun început, dar acceptă tot acest efort. Trebuie într-adevăr să ai un caracter stoic, trebuie să-ţi placă la nebunie. O altă calitate este răbdarea. După ce spectacolul a fost ridicat, repetiţiile constau în „şnururi” (reprezentarea spectacolului de la cap la coadă). Uneori se fac şi 2-3 „şnururi” pe repetiţie. Trebuie să faci acelaşi lucru, să nu-ţi pierzi concentrarea să încerci să „ieşi cât mai puţin din personaj”. Noii veniţi sunt învăţaţi despre importanţa repetiţiilor, despre atmosfera propice repetiţiile şi deşi uneori pare o muncă de sisif a repeta acelaşi lucru de zeci, poate chiar sute de ori, la final rezultatele spun totul. În general se construieşte un spectacol pe an, beneficiind de ajutorul profesionist al unui regizor. Spectacolul se joacă la diversele festivaluri şi concursuri de teatru locale şi din ţară. Până acum DramaClub a jucat spectacole în Piatra Neamţ şi Bucureşti.

             În viaţa culturală a liceului, DramaClub însă este o prezenţă nelipsită. Fie că este vorba despre spectacole în aulă, spectacole pentru balurile „MissBoboc” or „Preuniversitaria”, sau cu ocazia altor manifestări şi evenimente, actorii DramaClub sunt mereu în strălucirea scenei, gata oricând să ofere publicului momente de încântare prin artă. Căci publicul până la urmă este acela care de multe ori motiva membrii trupei să meargă mai departe. Aceste spectacole, însă au avut întotdeauna ceva aparte. Fiind de la început creaţii proprii Drama, momente lucrate de ei de la un capat la celălalt, momente de mare originalitate, ele, deşi minore, au fost la fel de importante pentru actori. Era o mândrie când auzeai prin liceu elevi care afirmau că merg la baluri numai fiindcă participa Drama. Treptat apariţia Dramei la baluri a devenit o tradiţie şi un punct de atracţie. Prima astfel de încercare, ca orice început, a fost scurt, concis, dar frumos în naivitatea copilărească. O poveste de dragoste pe muzica din „Notre-Dame de Paris„, două suflete. O piesă alcătuită din contraste: bine-rău, viaţă-moarte, alb-negru. O poveste scurtă dar frumoasă care a adus simpatia publicului.Un an mai târziu au ieşit din nou la rampă, de data aceasta cu spectacolul numit „Dincolo de sunete”. Tema a fost şi de această dată iubirea, dar privită dintr-un alt punct de vedere. Apare Don Juan şi femeia ideală, apare intriga, şi sentimentele duse la extrem. O temă de interes pentru tineri, contemporană, draguţă prin abordare şi uşor de înţeles, tocmai potrivită pentru spectatorii momentului. Ultima piesă jucată la bal a fost „Libertatea – o aparenţă înşelătoare”, a considerată poate cel mai important proiect creat de elevi fără alt ajutor. Un sistem, un zid, muzica de la Pink Floyd, ceva vesele amintiri, un personaj cu un destin tragic…acestea sunt cuvintele care pot descrie cel mai bine piesa. În fapt, prizonieratul în rigori cotidiene, în norme şi sisteme-colivii (familie, şcoală, societate). Urmărind idei vehiculate şi în melodiile legendarei formaţii PinkFloyd, personajul este pus la zid de societatea-tribunal. Sentimentele sunt dovadă de slăbiciune, dovadă de nesupunere la matriţa rece a „lumii fără suflet”. Metamorfoza decisivă are loc în pântecul hidos al Judecătorului. Neutralizarea este ireversibilă, acuzatul devenind o marionetă a sistemului, a societăţii. Mesajul a fost înţeleas de puţini însă (fiind doar coregrafie). Având deja suficientă experienţă în a lucra pe cont propriu, Drama a întins limitele, ducând creaţia la un alt nivel, poate nu propice evenimentului. Actorii au fost însă la fel de aplaudaţi şi de apreciaţi, au fost, chiar invitaţi să mai joace o dată la spectacolul de binefacere organizat de liceu ulterior. „Credem într-un Laurian al elitelor, pepiniera unui public de teatru cel puţin educat dacă nu elevat. De aceea Drama nu dezminte un anumit nivel artistic, deşi acesta este mai pretenţios uneori…”

    De cele mai multe ori munca este colosală, proiectele mai mult decât ambiţioase şi aşteptările de asemenea. E greu, e foarte greu, dar se poate! iar recompensele întrec cu mult orice efort depus. Marius Ursu, fost membru Drama şi bun prieten, actualmente student la actorie la U.N.A.T.C., îmi spunea despre senzaţia unică din momentul aplauzelor pe care fiecare dintre noi am expermentat-o în felul nostru. O experienţă covârşitoare, imposibil de substituit, o stare aproape inefabilă, gigantica expresie a satisfacţiei, confirmarea faptului că munca depusă nu a fost în van. Dincolo de exuberanţa trăirii din teatru, există dezlănţuirea de dincolo de el, când Drama se adună la „cele mai reuşite petreceri din oraş”. „Cînd pregătesc o piesă, o fac cu toata dăruirea lor, la cote maxime…Repetiţiile lor cer sacrificii şi disciplină! Nu o fac pentru premii, dar se încrîncenează dacă nu le iau. Totuşi, nu de puţine ori se întâmplă să învingă! Iar atunci, dramiştii se distrează. Ei între ei, artiştii…” sesizează d-na prof. dr. Andreea Elena Agachi.

 

 

 „Toate animale sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele!…”

 

            Un an al tranziţiei, un an al inovaţiei şi al restructurării, un an al reclădirii al marilor ambiţii, un an al mentalităţilor învingătoare, un an al relansării şi al reafirmării, în fine, un an deschizător de noi perspective, 2007-2008 a fost pentru DramaClub anul unor imense câştiguri. În mod paradoxal, de această dată, câştigul nu este reprezentat de abundenţa distincţiilor şi a premiilor. La cumpăna dintre generaţii, toţi aşteptau un an sub umbra unui declin lent, un an al iniţierii şi de abia târziu, al rafinării , al şlefuirii temenice, căci în Drama tânăra generaţie era acum majoritară. Cei mai mici trebuiau instruiţi şi asta nu se putea obţine de pe o zi pe alta. Precedentele, tradiţia, experienţa anterioară ofereau desigur o metodă, un drum mai drept, dar fără a putea spera la performanţe imediate.

            După ce Mihai Donţu abandonase proiectul cu un an înainte, scaunul regizorului era vacant. Multe au fost discuţiile, era evident nevoie de un suflu nou. Ella (Mirela Nistor), fost lider Drama, acum studentă în anul II la Univ. de Artă „George Enescu” din Iaşi, secţia actorie, îl propune pe tânărul Ovidiu Ivan, actor debutant la teatru din Botoşani, absolventul aceleaiaşi facultăţi, pentru a ocupa funcţia de regizor. Împreună aveau să formeze un duo, ea secondându-l sub titulatura de asistent de regie. Liceul a primit cu entuziasm această propunere. Exista cel puţin garanţia unei mari implicări din partea celor doi, Ella fiind cu adevărat dedicată trup şi suflet trupei de teatru. Scepticii însă tindeau să considere noua formulă o politică perdantă, căci prea fragedă era încă experienţa celor doi actori, prea grea misiunea de a lucra cu aproape 30 de liceeni, majoritatea nou-veniţi, fără nicun fel de pregătire. Dincolo de discreditări şi priviri îndoielnice, Ella şi Ovidiu pornesc lucrul cu un elan şi o ambiţie greu de concurat. Acum totul era aşa cum dramiştii şi-o doreau demult: luat din timp, gradual, studiat, aprofundat. Într-un timp incredibil de scurt Ovidiu construise în jurul tinerei trupe premisele unui nou apogeu. Iniţial axat pe consolidarea relaţiilor încă incipiente dintre membrii, pe revelarea principiilor de bază ale actoriei, pe dezvoltarea imaginaţiei şi pe desfiinţarea treptată a reţinerilor a abordat o strategie infailibilă ce garanta un mare succes. „Doi tineri actori, Ella Nistor şi Ovidiu Ivan, au pus pe picioare o trupă cu totul specială…Ovidiu are ambiţii mari, iar Laurianul l-a adoptat ca pe un prunc. […] Deşi există în trupă talente excepţionale, ea respiră, totuşi, prin forţa colectivităţii…” (prof. dr. Elena Agachi).

            Din nou propunerea repertorială avea să stârnească reacţii. „Ferma animalelor” de George Orwell avea să fie poate unul dintre cele mai solicitante proiecte de până atunci. Ambiţia tânărului actor a stârnit controverse. Multe ecouri puneau sub o umbră de îndoială materializarea unui asemea proiect aparent fantezist, aparent imposibil pentru o trupă în care relaţiile de abia se sedimentau. În premieră în România, celebrul roman al lui George Orwell avea să cunoască o inedită transfigurare, din perspectiva scenei şi a spectacolului. Mulţi ar fi putut considera o expresie a vanităţii artistice propunerea acestei teme ce zugrăvea realitatea unor vremuri pe care actorii nu le-au trăit, nu le-au experimentat pe pielea lor. Munca era cu atât mai grea, căci trebuiau mai întâi să înţeleagă, apoi să empatizeze spre a fi veridici. Ovidiu însă a coborât totul la îndemâna vârstei şi la nivelul unui public de liceu, un public elitist într-adevăr. Satira politică devenea astfel un pretext şi fiecare putea înţelege piesa după propriile puteri. Ferma putea oricând să se mute în cotidian, în contextul realităţii prezente, unde lupta acerbă dintre sisteme (nu neapărat politice) aminteşte de conflictul fundamental Snowball-Napoleon al romanului.

            Cu timpul, atât relaţiile dintre membrii cât şi relaţiile dintre regizori şi trupă s-au apropiat mult, urmând ca până la final să se sudeze definitiv: Ovidiu devenit primul regizor integrat atât de decisiv grupului, Ella îndrăgită deopotrivă…  Sentimentul de apartenenţă la o mare familie exista acum mai mult decât oricând; niciodată nu fuseseră mai apropiate relaţiile trupă-regizori.  La festivalul de teatru „Lyceum” spectacolul nu a primit distincţii notabile. Prima reacţie a fost de respingere. S-a considerat că piesa este cu mult peste puterea de înţelegere a unor tineri de liceu. Ambiţiile tinerei trupe însă nu s-au oprit. Depăşind orice critici, crezând cu tărie în ceea ce creaseră s-au înscris la Bucureşti în cadrul celui mai mare festival de arte pentru liceeni din ţară – festivalul „Licart”. Mare a fost surprinderea şi bucuria tuturor când Drama, trecând de preselecţie şi dând la o parte zeci de trupe din ţară, a fost invitate să joace la Bucureşti alături de alte două spectacole finaliste. Ambiţionaţi peste măsură şi-au promis să joace cum nu au mai facut-o. Petronela Chirvase mi-a mărturisit după spectacol: „A fost extraordinar! Noi nu mai eram acolo! Cu adevărat eram atunci în „ferma animalelor”…” Premiul „Pentru cea mai  bună trupă” a reprezentat un punct de maxim.  Euforia şi emoţia au fost aproape imposibil de stăpânit. Pentru noi, cei mai tineri, acesta a fost apogeul, punctul cel mai înalt în care Drama a fost vreodată, iar mândria noastră şi mândria celor de acasă nu a cunoscut margini. Sentimentul unic, o recunoaştere supremă a tuturor eforturilor adunate în decursul acestor ani. Acolo Drama s-a unit, s-a completat, a fost împlinită, căci în public au fost şi cei care, odată membri, au venit să îi susţină cu nostalgie şi cu bucurie, cu inima tresărind de emoţia reîntoarcerii în timp. Ce senzaţie unică a fost, ce nebunie! Pentru ei într-adevăr sentimentul reîntoarcerii acasă…

            Ferma animalelor” e un spectacol prea greu pentru unii, prea complicat, pentru alţii, dar e, totuşi, o culme…” opinează d-na prof. Elena Agachi.

 

 „REGULA3: …Şi ăsta este doar începutul!…”

 

            Iată-ne scriind împreună o istorie comună, o istorie ce se naşte între suflete suprapuse. Ne-am adus şi noi aportul, am sperat şi noi, am plâns şi am râs deopotrvă. Am fost şi noi o clipă parte din această lume dinstinctă, am investit şi noi la rândul nostru visurile, idealurile, gândurile, timpul, în construirea unui nume şi a unei legende. Am făcut şi noi ce ne-am priceput, am preluat totul aşa cum ne-au lăsat cei din-naintea noastră, când au părăsit liceul cu lacrimi în ochi. Noi am găsit aici piatra noastră filozofală, reţeta fericirii din care ne-am hrănit şi ne-am îndestulat, am găsit aici amintiri pentru mai multe vieţi…  

            Istoria acestei trupe este sinuoasă. Un mozaic de fericiri şi dezamăgiri, de momente critice sau eforice. Am avut câte puţin din toate, dar cel mai important este că niciodată nu ne-a fost frică să ne escaladăm propriile ambiţii. În traseul acesta de carusel, în fiecare an se reîncepe. Sunt noi generaţii şi mereu nou-veniţi. Mecanismul acesta este bine sesizat de Vicu Buzac : « Drama Club a traversat diverse etape, dar cea care o poate afecta cel mai mult este inevitabila perioadă de tranziţie, de înlocuire a membrilor absolvenţi… chiar dacă numărul recruţilor e unul redus, trupa cunoaşte o nouă perioadă, pe care specialiştii studiului non-formal o numesc „norming”. Regulile se schimbă, iar toamna, se pleacă într-o reconstrucţie care trebuie să fie foarte bine „aşezată”, pe oameni cu calităţi (nu doar actoriceşti). Lucru dovedit şi de faptul că numărul celor care aleg să studieze actoria este unul relativ redus. Drama îţi oferă posibilitatea dezvoltării unor calităţi care ulterior se dovedesc a fi deosibit de folositoare. Poţi să „simţi” un public, să înveţi să captezi atenţia, să fii spontan, să ai „bunul-simţ” al vorbitului în public, iar lista poate continua şi acest lucru se datorează faptului că Drama nu are un număr de lucruri fixe pe care ţi le poate arată; aici reuşeşti să-ţi perfecţionezi capitolul tău deficitar, fie că eşti timid, fie că eşti stângaci. Un bun prieten zicea că Drama este o simulare a unei societăţi, iar aici poţi să greşeşti fără să fii tras de urechi, e o posibilitate de afirmare, de impunere în cadrul generaţiei din care faci parte. Drama e ca o fereastră prin care membrii ei pot privi spre ceea ce mulţi dintre noi numesc CULTURĂ, ARTĂ. Acest „post de televiziune” cu o audienţă selectă, cultivă simţul artistic şi educă elevii arătându-le cum să se comporte nu doar în scenă, ci şi în sala de spectacol. Toate aceste lucruri însă se fac pe un fundal de studiu non-formal, prin jocuri, petreceri, ieşiri în diverse locaţii. Partea frumoasă e că aici niciodată nu simţi că înveţi, pur şi simplu acumulezi un set de comportamente pe care mai târziu le aplici inevitabil spre a obţine o slujbă, spre a cuceri o inimă… Abia apoi conştientizezi că este ceva asemănător cu ceea ce ai făcut în Drama… »

            Într-adevăr, am reuşit să creem o nouă şcoală. Nu e neapărat o şcoală a actoriei, ci mai cu seamă o şcoală a vieţii, o şcoală a valorilor perene. Mulţi dintre cei care au trecut prin Drama Club, au terminat demult liceul. Viaţa i-a împrăştiat apoi prin ţară, le-a construit realităţi diferite, drumuri diferite. Viitori avocaţi, ingineri, doctori, economişti şi lista poate continua. Deja adulţi, deja schimbaţi, prinşi în vâltoarea responsabilităţilor zilnice… ce îi mai poate lega acum în afara amintirii enorme DRAMA CLUB ? Au fost dintre noi câţiva care au urmat drumul anevoios şi incert din lumea teatrului : Adrian Tapciuc (http://www.tapciuc.ro/) ; Dan Lupu

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Lupu) ; Marius Ursu ; Mirela Nistor.

            Nu vom regreta niciodată escapadele din caracterul rigid al programei şcolare. Şcoala cu închistările ei tinde să te alinieze în fronturile junglei sociale. E o pregătire pentru marea luptă de mai târziu. Armele nu sunt însă propice. E la modă tendinţa de teoretizare a tot ceea ce există şi apoi deversarea de informaţii în minţile lipsite de repere ale atâtor liceeni. Din turbionul informaţional ei ies în viaţă dezorientaţi, fără direcţie, iar în lupta acerbă de mai târziu cei mai mulţi luptă cu arme meschine. Noi avem un alt arsenal, arsenalul exemplului, arsenalul esteticului. Arsenalul nostru vindecă, nu ucide. Şi încă mai credem într-o vindecare prin frumos şi prin artă. În realitate nu vom putea fi niciodată competitivi. Prin jungla socială îşi vor face loc viziunile pragmatice şi mercantile, din păcate aceasta este o realitate de care nu suntem străini. Rămânem consecvenţi, rămânem verticali, rămânem fideli unui crez ce l-am creat şi l-am învăţat împreună în aceşti patru ani de liceu. 

            Mai presus de toate, DramaClub rămâne o stare de spirit, un mod de autocunoştere în relaţie cu ceilalţi, este un cult pentru artă, este o joacă serioasă. DramaClub este un loc unde visurile se împlinesc alături de prieteni, locul unde se fac alegerile de comun acord, unde se recunoaşte dreptul la opinie al fiecăruia, este locul unde fiecare simte că are o contribuţie. Dramiştii sacrifică multe: timp în prinul rând, apoi alterarea relaţiilor cu părinţii şi profesorii, neglijarea propriilor prieteni, precum şi multe alte asemenea lucruri. Nu de puţine ori au existat momente de cumpănă, s-a plâns de neputinţă, de nervi, de multe ori s-a strigat, uneori s-au spus şi cuvinte dure. De multe ori a durut, însă totul a trecut în secunda următoare, căci ce ştiu prietenii să facă mai bine decât să ierte şi să fie în continuare acolo unii pentru alţii ? Îmi amintesc când se prăbuşea lumea, când se condensa timpul , când lipsea concentrarea, când mintea îmi era ocupată de nervi…îmi aduc aminte de „Cerc”…era momentul nostru de pace. Ne adunam în cerc, ne dădeam mâna şi închideam ochii. Era momentul perfect când totul dispărea şi rămâneau legăturile, căci eram legaţi de sentimente mult mai profunde, sentimente care nu puteau fi şterse de cuvinte spuse la nervi. Repetiţia lua o cu totul altă turnură după „cerc” căci fiecare îşi amintea pentru ce eram acolo. Eram acolo unii pentru alţii…eram acolo ca să reuşim ÎMPREUNĂ…. Şi credem că am reuşit destul de bine. Şi vom continua, vom continua să fim învăţaţi, să învăţăm la rându-ne. Căci niciun lucru făcut cu pasiune nu poate avea un sfârşit, el continuă atâtă timp cât există cine să-l ducă mai departe, atâta timp cât mai există imaginaţia şi entuziasmul. Sperăm în proiecte la fel de provocatoare, sperăm să le ducem la capăt, sperăm, în continuare să reuşim în unitate…aşa cum am făcut-o şi până acum. Nu regretăm nimic ! În cronologia vieţii, Drama străluceşte  cel mai tare !

 

 

 

              Alexandru Mihai Sîrbu                      Andra Agachi

 

 

 

Despre pesimismul aproape cronicizat al blogului sunt întrebat adesea. Peste vizitatorii acestui colţ de lume se prăbuşeşte funinginea unor viziuni bizare aşa, tam-nesam, pe nepusă masă când poate nădăjduiau o plăcută escapadă din haosul cotidian. Nici nu au călcat bine pragul virtual, că se văd prinşi într-un turbion de gânduri, de crize, de sincope adânci, de note grave scrijelite pe zidurile-graniţă ale unei lumi fără soluţii. Aproape în sincron năvălesc întrebările, gândurile mirate peste măsura, nevoia unui sentiment tonic. Orice pastişă de fericire ar încânta acum, orice „antinostalgic” ar fi înghiţit pe nerăsuflate ca un drops translucid de lapte şi miere.

Însă dumnezeu peste această lume de 1024 pe 768 de pixeli rămâne aceiaşi umbră de mai devreme, visând în mijlocul toamnei din rai. Aşteptarea fiului risipitor se prelungeşte ca o meduză peste marginile acestea de foaie virtuală, peste minte şi peste suflet, peste fericiri microscopice, peste glume nesărate, peste ingenuitatea voită, în fine peste toate măştile cotidiene… Zâmbetele sunt chipuri de ceară, spre suflet însă totul este mai reţinut, mai sobru. Singurul vostru ghinion e să vă aflaţi aici, în stepele acestei inimi ambiţioase. Adormiţi în răvăşirea cuvântului aşteptând să înflorească marile şi puţinele fericiri!

Tempus fugit (2)

Septembrie 19, 2008

Bun venit! Din păcate aţi ajuns la sfârşitul utopiei… Aţi ajuns aproape de margine şi nu ştiţi cum ar trebui să vă aruncaţi. Cei mai mulţi închid ochii. E mai simplu aşa, nu doare decât târziu. Sub pleoapă, pe retină se mai poate încă perinda adolescenţa…ÎNCĂ (până nu deveniţi prea ocupaţi). Picajul e coşmăresc, e nebun! Cei mai mulţi se trezesc buimaci pe băncile unor facultăţi bizare, unde timpul trece anevoie, o dată cu viaţa (căci acum şi viaţa pare a ticăi mai abitir). Serile sunt la fel de nefireşti, când prin praful şi zgomotul urban se întorc…acasă (?)…Dar acasă e străin. E o garsonieră strâmtă, rece, austeră, împărăţia gândacilor de bucătărie ce se sting în gura de canal de îndată ce becul de pe hol se aprinde. Acasă e străin, străin e şi acel frigider gol cu bâzâit ciudat, alt bâzâit ca o altă dojană. Încă de dimineaţă, o jumătate de felie de pâine stă pe masa improvizată din bucătărie. Acolo intri cu greu, căci în bucătărie umbra nu prea are loc şi se revarsă pe un colţ de muşama ieftină, şi pe o bucată de perete de pe care se ia mereu varul. Mănânci nişte pâine şi ceva salam rămas în frigider. Te uiţi că e ultima bucată, că mâine trebuie să cumperi iar. Scoţi portfeiul şi numeri banii, o dată, apoi din nou mai neliniştit, mai abătut. Şi parcă nu-ţi mai e atât de foame. Pe masă a rămas încă o felie de salam şi prea puţină pâine…

Realizezi cu stupoare că viaţa nu e mare scofală. Chiar deloc! Fără să-ţi dai seama ajungi un funcţionar şters într-unul din atât de multele birouri, alături de alţi funcţionari şterşi ce pe undeva sunt ca şi tine. În biroul strâmt vara e cel mai rău. Căldura se lipeşte de tavan, devine irespirabil. Munca e măruntă şi anostă. Fie printre cifre, fie scris în condică, fie răspunzând la telefonul care sună din două în două minute. Nu-ţi place. (de parcă ar conta asta). Îţi aminteşti ce ai răspuns ultima oară când ai fost întrebat: „ce vrei să devi în viaţă?”; mult timp a trecut de atunci. În mod normal nu ar trebui să-ţi aminteşti, dar acum e totul limpede în mintea ta. La fel cum era şi atunci. Şi parcă nimic din ce-i în jur nu-şi are locul. Parcă n-ar fi trebuit să fi atât de serios, atât de formal, atât de mecanic… Parcă erai în altă parte, parcă făceai cu totul altceva, parcă zâmbeai! Încerci să zâmbeşti şi acum, încerci să zâmbeşti forţat ca o biruinţă peste cotidian. Reuşeşti cu greu o schimonoseală a zâmbet. Telefonul sună… sună… sună…

Rar te mai întorci acasă în urbea mică de care te leagă mormane de amintiri. Fiecare colţ de stradă ar purta ceva din tine, căci pe acolo te plimbai şi acolo ieşeai cu prietenii la un suc şi pe banca aia te-ai sărutat pentru  întâia oară. Banca? Banca nu mai e. S-a plantat gazon, iar printre firele de iarbă fraged crescute se aprind corolele zburlite de păpădie. E ciudat, dar cumva nu mai ai ce căuta. Oraşul nu mai e al tău acum, nu te mai cunoaşte… Şi pentru prima oară în viaţă te simţi stingher, dezrădăcinat, rătăcit.

Curtea pare la fel. Doar zidul casei are o crăpătură străină pe unde apa de ploaie a pătruns făcând să cadă straturi întregi de tencuială. Priveşti tăcut rana din perete. Duci mâna la piept, aştepţi… Negruţu te latră de două ori, apoi se opreşte. Se opreşte buimac cu blana răvăşită de adierea matinală. Oare ce sinapse se aprind în mintişoara lui în clipele acestea? Înnebuneşte. Sare ca disperatul, scrâşneşte rugina dintre zalele de lanţ. Şi Negruţu e la fel. Sare şi-ţi îmbrăţişează piciorul lăsându-ţi două dâre de noroi ca pe o statuie incaşă. Aleargă de două ori spre spatele cuştii, se întoarce stârnind nouri de praf, se tăvăleşte prin lutul umed îmbibat de roua dimineţii.

Fast foward ->>>

Îmbrăţişarea bunicii, ceasul din bucătărie, şnitzele calde şi plăcintă cu mere, somn, ochii bunicii, rafturile goale, hainele mici, ceasul din bucătărie, florile din terasă, izul din pod, răsăritul, ceasul din bucătărie, prieteni vechi, curtea nu-i plină. bucurii fugare, ceasul din bucătărie… ceasul din bucătărie…

Acasă vii rar. Oraşul copilăriei rămâne un spectru al nopţilor fără vise. Te-ai mutat într-un apartament, ai şi o maşină şi mai mult de o felie de pâine pe masa din bucătăria proaspăt renovată. De la servici ajungi târziu, istovit peste măsură. Şi zilele se succed. Tocmai mutai canalele telivizorului fără gânduri. Lăsai să curgă imaginile din ecran, lăsai să curgă sângele din minte. Era gol. Drumul se înşira între două zări pierzându-se în ceaţa ambelor timpuri. Austeritatea din jur te îngrozea. Pe tine, omule, ce te mai bucură? O zi liberă, o oră în plus de odihnă, o escapadă din an în paşti la iarbă verde, un meci de fotbal la telivizor, o doză de bere…? Chiar nu e viaţa mare scofală! Recunoşti una dintre acele mari răspântii, locul de reunire cu eul, locul de întoarcere spre sine, de recompunere. Telivizorul te lumina ciudat, lumina spectrală ţi se zbătea pe chip, albastru electric, magenta, cian, frez şi carmin într-o singură clipă. Nu vedeai. Drumul te greşise or tu greşise-i drumul… Şi te-ai rătăcit. Frame by frame, trecutul se zvârcolea de dinainte-ţi. Era bizar, nefiresc. Îţi repugna. (–)

…Am ajuns pe marginea prăpastiei! Cei mai mulţi închid ochii… E mai simplu aşa… 

Da… Mulţi închid ochii… Şi mai mulţi uită să îi mai deschidă. Rămân orbi. Ca o compensaţie se trezesc cu organe de simţ străine. Ochi ce văd banii, ochi ce văd facturile, mâini ce pipăie trupuri, somn ce doarme fără vise… Ajung organisme bizare, diforme, odioase, târâindu-şi membrele confuze pe marginea cercurilor de fum, pe marginea realităţii. Mulţi închid ochii spre a nu-i mai deschide.

Cu pupilele dilatate, cu inima zbuciumându-se în piept, cu vinele înnecate de sânge ai rămas preţ de câteva clipe. Parcă nu mai erai tu. Pe drum, ceaţa se risipise. Trupul rămase în loc, ca o carcasă goală. Doar umbra alerga în urma paşilor deja făcuţi, alerga nebuneşte, desculţă şi voioasă o dată cu lumina… Apucând telefonul formezi în grabă singurul număr ce nu îl vei uita …

„Alo? Bunico… Mi-e dor de tine!…”

                                                                                       (…din jurnalul altui deceniu)

Tempus fugit (1)

Septembrie 18, 2008

Trăim încă într-o alveolă de iluzii, noi, „specia aceasta confuză a oamenilor de liceu” (aşa cum zicea o bună prietenă). Şi eu am coconul meu, locul meu de dumnezeire peste care amurgeşte atât de ciudat copilăria, şi trecutul cu tot ce nu am trăit şi tot ce mi-am refuzat şi tot ce am sperat sau am ignorat. Cufundat în lichidul acesta amniotic de pubertate, în debusolarea asta încă idelistă, încerc să „cârpesc” pe unde pot crăpăturile din mebrana fragedă ce se adâncesc din ce în ce mai mult, prin vise şi prin carne… Mă sperii căci începe să miroasă a timp şi a maturitate.

Vremea ne întrece. Ne lasă în urmă bulversaţi, ireversibil prinşi în cotidian, prea ocupaţi, prea fericiţi, prea copii încă. Şi anii de liceu se strâng în jurul nostru cu prietenii şi dezmierdări, bucurii şi lacrimi, vise de puber, vise de semizeu. Sunt fericit până la istovire, căci vă cunosc şi viaţa nu e complicată. Şi mergem la Drama Club, şi apoi, dacă vreţi ne întâlnim să pierdem timpul în curte, să stăm şa taclale să jucăm Mafia, sau Mim, să facem Visul cuieva… Hai să ne jucăm de’a v-aţi ascunselea în spatele liceului, hai să jucăm lapte gros şi să ne umplem de vânătăi, şi după hai la Deea că e sucul 1 leu… Hai să le facem pe toate astea până vom obosi! Hai să stăm până târziu, să prindem răsăritul pe străzile goale ale acestui ciob din lumea noastră comună. Hai să facem toate astea, hai să mă învăţaţi lucruri noi, hai că soarele apune peste acest liceu al altui veac şi peste oranjul de sirop al clădirii neterminate!

Sfârşitul părţii I

Stigmatul

Septembrie 17, 2008

Îmi spunea astăzi o colegă despre regulile de bază ale unui blog de succes. Dintre ele am reţinut: să fie facil, cu un titlu accesibil şi atrăgător… Mi-am dat brusc seama că am înţeles totul greşit. Nu interesează pe nimeni crizele mele personale, frământările sau justificările mele. Lumea doreşte să citească ceva bârfe din viaţa mondenă, ceva anecdote şi bancuri, ceva povestioare à la Sandra Brown, ceva din tot ce ar putea să destindă.  Un al doilea gând m-a consolat definitiv: chiar nu-mi doresc un blog de succes. Nu găsesc o altă formulare mai bună decât cea din primul post pentru a-mi explica intenţiile şi interesele: sper ca acest blog să fie un liant de idei, de gânduri, de frământări… Am găsit în sfârşit un pretext bun pentru a scrie, şi a fi prolific pe deasupra. Vă doresc din inimă câteva clipe plăcute pe acest blog ilizibil, acest blog sortit să fie fără succes!

Despre marile risipe

Septembrie 16, 2008

Poate din lipsă de curaj nu am ţinut niciodată un jurnal. Paradoxal, sunt de-a dreptul fascinat de o viaţă între pagini de caiet, pe care s-o fi aşezat acolo aşa cum o înţelegeai şi o percepeai în momentul consemnării ei. Dacă viitorul este sibilic, de ce să-ţi simţi şi trecutul răvăşit? Junalul ar fi limpezit tot ce ar fi istorie personală, ar fi eternizat lumea în palpabilul hârtiei, în concretul ei şi nu în scheletul mâlos şi tenebru al memoriei. În cea mai mare parte viaţa m-a trăit, a trecut pe lângă mine cu velocitate de glonţ, silenţioasă şi perversă. Sunt dezarmat. În urmă am lăsat imagini răzleţe, diapozitive în culori vagi, restul un mare gol, o chimie sordidă a uitării. Din ţăndări nu mă mai pot recompune, şi în faţa unui implacabil verdict mă fâstâcesc, mă sperii şi nădăjduiesc că-i visare. Sper la un mare buton de Undo, un Rewind uluitor; urăsc paginile goale ce ar fi putut să mă conţină, ce fi putut să mă povestească, ce ar fi putut să-mi arate cum am fost şi ce am greşit, ce ar fi putut să îmi dea un sens, să-mi confirme că viaţa nu a fost o lamentabilă risipă. Însă ele lipsesc… Ani de-a rândul am levitat în aceeşi bizară complacere. M-am simţit irosit şi nu găseam puterea să încep această măruntă carte a vieţii mele. Ce tare m-ar fi durut pagina goală dintre copertă şi primele rânduri, atât de ciudate, atât de nefireşti: poate chiar „miercuri, 17 septembrie 2008″… De ce tocmai miercuri? De ce tocmai septembrie? De ce tocmai acum?…

Străinul

Septembrie 16, 2008

În odiseea cunoşterii de sine nu există biruinţă. Poate doar mărunte victorii de multe ori anodine. Pentru mine însă nu există nici asemenea precedente. În afară de poezie nu a existat nimic mai intim. Nu am cunoscut un adevărat dialog cu propria fiinţă, nu am stat niciodată de vorbă cu propriu-mi suflet franc, fără ocolişuri, fără pavăză. De aceea poate mă cunosc surprinzător de puţin, de aceea poate mă mir când cei din jurul meu vorbesc despre mine, căci parcă ar vorbi despre un străin, un necunoscut, un alter-ego căruia, se vede treaba, i-a murit orice fărâmă de conştiinţă de sine. Nu m-aş putea nicicând autocaracteriza, nu aş putea-o face-o corect cel puţin. Cei din jur rămân ultimul reper si ultimul punct de pură reflexie, în care mă pot oglindi cu adevărat. Nu recunosc să fie vorba de o alterare provocată de un exces de subiectivism, cum nu sunt nici aspru, nici indulgent, când vorbesc despre mine. Pur şi simplu nu mă cunosc, pur şi simplu încerc să mă descopăr şi nu ştiu de ce nu o pot face decât în oglinzile altor priviri.