Clişee despre contemporan

E poate o încercare sortită eşecului. Ca de obicei îmi propun să vorbesc despre prea mult în prea puţine cuvinte. Şi măcar de aş avea cuvintele potrivite. De la o vreme însă enormele elanuri devin inutile parcă, dar nici capitularea nu pare a fi o soluţie de bun-simţ. Mă voi rezuma aşadar la câteva personale concluzii ce pot fi oricând supuse polemicii.

Încercând o sumară definiţie a contemporanului mă văd îngropat în clişee. Şi asta pentru că au trecut doar 10 minute de când mi-am dat jos ochelarii de cal, i-am aşezat frumuşel lângă laptop, şi am pornit odiseea mentală. Şi iată-mă ajuns la o primă şi tristă concluzie. Pare imposibil a mai gândi în afara steriotipurilor, a prejudecăţilor, a cărărilor deja bătătorite de unii mai deştepţi decât noi. Pretutindeni s-a mai fost şi asta pentru că lumea noastră intelectuală se termină la colţul străzii. Menajând langoare neuronilor pun şi eu mâna pe cel mai neruşinat clişeu, că tot e vorba de clişee în acest articol. Cine o fi inventat oare expresia cu “secolul vitezei”? Incontestabil omul avea dreptate. Problema e că o auzim atât de des încât a ajuns să ne violenteze auzul. Şi nici mare sens nu pare să mai aibă. E până la urmă un truism. Cine în ziua de azi nu se grăbeşte? Suntem înconjuraţi de oameni grăbiţi: copiii se grăbesc să crească, părinţii se grăbesc la servici dimineaţa, pensionarii se grăbesc să prindă reţetele compensate la început de lună, atât de mulţi din cei de la putere se grăbesc să-şi umple doldura conturile în bancă şi exemplele cu grăbitul pot continua.

Cei mai mulţi se angajează definitiv în acest perpetuum mobile zilnic. Unii se opresc, constată, se zbat ce se zbat, apoi pornesc iar în cadenţa nebună a zilelor noastre. A ajuns să fie un alt enorm cerc vicios. Şi animat de elanul nostru, timpul însuşi pare să o fi luat la picior. Colegi de birou în pauza de cafea constată cu stupoare că “altădată timpul era mai consistent…acum nimic nu mai înţelegi dintr-o zi”. Ba mai mult, timpul pare chiar să ne fi întrecut. În acest atletism cotidian sprintăm constant să ne ajungem prezentul din urmă. Într-un final, obosiţi de alergătură, cei mai mulţi se aruncă în braţele perfide ale inerţiei de zi cu zi…

Şi rând pe rând lucrurile par să se devalorizeze. Însuşi “visul american” şi-a pierdut parfumul, căpătând un rânjet sinistru, mai degrabă coşmăresc. Dar tot din grabă, oamenii nu mai au timp nici să se teamă. Poate dintr-o deşănţată trufie, compătimesc acele destine trasate egal, atât de decise, de corecte, de riguroase, de culmea derizoriului. Vieţi după un lamentabil calapod necesar, plicitisit de normalitate şi de previzibil.

Deschidem pupilele largi, bombardate fantastic de frenetice alternanţe de culori fericite în seri plictisite. Ne trântim în fotoliu cu ochii ţintă la televizorul cu plasmă la care avem de plătit rată cu dobândă ani buni. Salivăm mai intens, când printr-o tainică sinestezie putem simţi în cerul gurii gustul incomfundabil de McPuişor, în timp ce pe ecran cad artistic şi delicios legume proaspete şi estetic tăiate, bucăţi de carne crocantă şi bine condimentată, toate încununate de sloganul deja arhicunoscut “I’m loving it”. Impresionaţi adânc de kitch-ul feeric, tresărim răpiţi de gâlgâiala pofticioasă a Moşului, când, traversând lumea într-un tir gen car-alegoric, îşi potoleşte setea cu o Coca-Cola rece. Iluzia fericită devine de nestăvilit.

Salutăm entuziaşti conceptul de “globalizare”. Ne agităm frenetic, anticipând în discursuri fervente uliţele asfaltate ale “satului global”. Gesticulăm larg, vorbim mult…cu judecata avem carenţe. Poate reminiscenţe ale reacţiilor energice de altădată, când cavalcadele de visuri imaginau râuri de ambrozie în “paradisul socialist”. Insesizabil, dar consecvent, redevenim. Anul acesta a fost în Aulă o dezbatere aprinsă pe tema “Este sau nu este patriotismul un sentiment desuet în România?”. Şi deşi lucrurile s-au învârtit mult în jurul cozii, mă tem că răspunsul este evident. Mi se pare ridicol să mai vorbim despre “patriotism” într-o ţară în care lumea nu ştie cum să se dezbrace mai abitir de valorile tradiţionale. Folclorul a ajuns o ruşine, catalogat sub eticheta atotcuprinzătoare de “ţărănesc”. El mai interesează doar în spoturi ieftine de promovare a Eco-turismului românesc. Şi cum ar mai putea interesa, când de fapt nu se mai practică? Acestă stare de fapt nu derivă dintr-o infatuare urbană, ci ruralismul românesc ca întreg şi-a pierdut demult dimensiunea mistică a legilor sale nescrise. Folclorul rămâne o exponată tristă şi neinteresantă de muzeu. Realitatea satului contemporan dovedeşte asta. Vitregit de exuberanţa ritualică a datinilor şi obiceiurilor, satul rămâne pustiu. Trec cirezi de vaci “europene” cu “cerceluşi” galbeni care le atestă statutul, privind bulversate palatele cu turnuleţe zvelte şi tăblărie zincată dacă nu aurie. Se reîntoarce vre-un consătean plecat la muncă pe meleaguri străine claxonând entuziast din noul său bolid roşu metalizat. Anesteziază badea Ion pe scroafa Mirabela ca s-o scutească de tratamentul atroce al unei morţi în chinuri. S-a perimat şi un bun-simţ sătesc, o puritate morală pentru mulţi “primitivă”. Orori abominabile au ajuns apanajul mediului patriarhal şi deliciul buletinului de ştiri de la ora 5. Doar de Anul Nou prin marile oraşe, in teatre, Case de Cultură, or pe estrade improvizate, am mai putea admira parada răpitoare de culori şi jocuri traditionale ca nişte bizare decupaje din alt veac. Dar moartea folclorului nu a însemnat neapărat moartea patriotismului. O întreagă panoplie de mari decepţii, zilnice nemulţumiri, constante neajunsuri, vechi fobii toate au săpat groapa acestei lungi înmormântări. Un complex de a fi român s-a născut treptat, o atitudine “occidentofilă” s-a statornicit. Şi cum am putea oare judeca aspru această degenerare? Poate acuza cineva cu inima uşoară? Este cineva care nu s-a ruşinat, nu s-a plâns vreodată că este român? După ce va fi răspuns sincer la întrebare, îl invităm în faţa unei ţări de osâdiţi să arunce prima piatră…

Peste noapte ne-am mutat şandramaua în plin freamăt capitalist. Tot în pripă, după cum ne este obiceiul, ne-am muiat până peste urechi în libertate. Cu umilinţa întârzâiaţilor, ne-am ocupat şi noi locul în banca naţiunilor democratice. Dar toate s-au petrecut cu un radicalism înrăit. Şi aşa cum un adolescent şi-ar trage şuviţele bretonului să-şi acopere coşurile dizgraţioase de pe frunte, aşa am aşezat şi noi o crâncenă umbră peste trecut. Trebuia să ne luăm cât mai repejor cu lumea, dar se pare că în acest proces de “aliniere” am pierdut pe rând singurele mijloace de “automântuire” pe care le mai aveam. Ne-am pierdut uşor identitatea. Şi acum devenim un rulment spoit atent în marele agregat global.

A trecut “trenul european” şi prin halta noastră şi ne-am urcat şi noi din mers, cu valijoarele burduşite de entuziasm. Am venit cu ce aveam: olecuţă de brânză de burduf, ceva ţuică, vinul podgoriilor noastre, sărmăluţe în foi de viţă şi o duzină de mititei. Dar nimic din toate astea nu a făcut mare vâlvă. Am trecut şi noi din compartiment în compartiment să promovăm mirificul patriei, dar ni s-a răspuns mereu invariabil. Nu ştiu de ce, Coasta de Azur şi Munţii Alpi or fi având mai mare trecere… Am ieşit şi noi din cupeu ca să stăm pe coridor “cu bărbaţii”. Marele nostru noroc e că ştim engleză/franceză/germană/italiană şi am putut înţelege ce scrie pe plăcuţa de lângă fereastră. Altminteri, făceam imprudenţa să scoatem capul şi cine ştie ce nenorocire ar fi urmat. S-a întâmplat să dăm şi noi cu nasul de clanţa cupeului, dar ne-am dres repede cu medicamente nemţeşti şi ne-am îndulcit cu ciocolată elveţiană. Am trecut şi noi prin alte vagoane şi ne-au răspuns mereu figuri benevole la costum. Şi cum în vagonul nostru totul devenise anost, mulţi dintre noi au plecat să-i înghesuie pe italienii or pe spaniolii cumsecade. Vorba aceea – sângele apă nu se face, latinii tot latini. Nu ca englezi urâcioşi care ne-au restricţionat accesul…

Momentan, treaba merge ca pe roate. S-au făcut multe, multe rămân de făcut, dar se lucreză cu un efort susţinut. Ţara zâmbeşte cu gropi plombate şi cu hârtoape în obraji. Prin oraşele mari bate un vânt prielnic, occidental. Firme străine apar ca ciupercile după ploaie. Am intrat şi noi în sfîrşit în rând cu lumea, cum s-ar zice. Urbele de provincie se târăsc şi ele cu dâre de melc spre progres. Cei care nu au răbdare să observe schimbările, se pot delecta urmărind frământarea jucăuşă a steagului european arborat mândru în Piaţa Centrală.

Avem o replică pregătită şi pentru pesimiştii incurabili: “Încet, dar sigur!”. Avem expectative mari şi aşteptăm din moment în moment să vină europenii să deşerte căruţa de euro în mijlocul străzii. Până atunci mai facem câte o reformă; asta aşa, ca să mai corectăm un rid, să mai astupăm o carie, să mai ştergem un cearcăn etc… Tot sistemul e în plină restructurare. Un fel de “Schimbare la faţă”, în termeni profani, desigur. Dar nu ştiu de ce, deseori pare mai degraba “mascarea la faţă”… Avem în fine o ţară fradată frumos în culori europene. Deocamdată, ce ne putem dori mai mult?

Uşor nu este, dar, de abia în astfel de contexte ne descoperim uimiţi valenţe şi virtuţi noi. Acum, mai mult decât oricând, sinapsele românilor încep să se încingă. Cu mintea lor ascuţită, românii par să cadă tot timpul în picioare. Răsfoind zile astea Internetul în căutare de nu mai ştiu ce mi-a atras atenţia un anunţ, postat desigur pe un site de anunţuri: “Executăm lucrări de licenţă personalizate la cererea clientului.” Anunţul oferea un link. L-am urmat şi m-am văzut ajuns pe un site atractiv şi ospitalier. Pe pagina de start se definea scopul unei “lucrari de licenţă”: (“Scopul lucrarii de licenta/proiectului de diploma este de a evalua capacitatea absolventilor de a expune si argumenta cunostintele, in conditiile de rezolvare a unor probleme specifice domeniului de pregatire sau de realizare a unor studii de caz.”). Descoperim în continuare cât de empatici sunt autorii site-ului şi cât de mult doresc să ne ajute: (“Suntem constienti de problemele pe care le intampinati in realizarea temei dumneavoastra de Licenta (lipsa timpului, a materialului bibliografic, existenta unui serviciu care va solicita la maxim, lipsa unui profesor care sa va sustina), drept pentru care …”). Apoi, am încercat să înţeleg. Conform sistemului acutal, eu, elev la “A.T.Laurian” îmi depun “dosarul” la n facultăţi; şi intru la măcar una. Mă duc la câteva cursuri, mă lămuresc că pot trăi şi fără. (Eventual) învăţ pentru examen suţinut în ajun. Mergem după butada “pentru toate există un preţ” şi trec cu brio şi de restanţe. Treaba e roz! După acest tipar trec toţi cei 3 sau mai mulţi ani. La final, din câte ştiu, trebuie, pe lângă examene, să-ţi susţii lucrarea de licenţă. Adică să scrii şi tu ceva pe o temă care să aibă cât de cât tangenţă cu facultatea la care eşti. Adică să arăţi că tot “s-a prins ceva” în anii de muncă asiduă. Dar, aşa cum zice şi povestea de pe site, nu ai timp, nu ai chef, nu ai profesor, ceva nu ai… Aşa că apelezi la serviciile dumnealor. În cel mai scurt timp îţi trimit prin fax, sau pe mail lucrarea (nu înainte să fi executat plata online). În cel mai fericit caz, citeşti de vreo două ori (ca să ai o idee). Şi, abracadabra, iată-te absolvent de facultate. Unde mai pui că ţi se dă şi o diplomă strălucitor de inutilă care va zace toată viaţa într-un sertar? Pe urmă, Dumnezeu cu mila… Îşi va găsi şi viaţa ta un făgaş, că doar n-ai să rămâi de căruţă. Dacă eşti fată se găseşte oricând un bătrân galant şi doldora de bani să te ajute… Dacă eşti bărbat, se aplică principiul lui Darwin cu “lupta pentru supremaţie”. Şi înarmat cu tupeu şi virilitate porneşti prin jungla socială.

(…)

Dar cine stă să se gândească la lucruri atât de mari? Sufocaţi de problemele zilnice trecătorii ridică din umeri, dau din colţ în colţ. Unii îşi îndreaptă privirea implacabil spre grizonaţii pe care i-au votat. Unii se întreabă trişti ce nume bizare vor scrie istoria noastră de acum? Pleiada de “-escu”? – aproape ilar să crezi că va rezona prin timp… Felia de contemporan e atât de vie şi atât de incurabil bolnavă. Costume fine şi mătase subţire, imperii monetare, maşini scumpe, bătrâni îngrijoraţi, contabilităţi şi frământări zilnice, oameni ocupaţi, oameni consecvenţi, criminali, evadaţi, hoţi, violatori, salariaţi laborioşi, patroni exigenţi, amante/soţii/secretare/asistente june, bijuterii, haine de firmă, melanj cosmopolit, scandalos, extravagant, monden, rafinat, vagabonzi, aurolaci, orfani, cerşetori, infirmi, intelectuali resemnaţi, funcţionari plictisiţi, mediocritate, concedii rare, destinaţii scumpe, exotism, polivalenţă, contrast or discrepanţă (…) – un haos atât de reglementat. Paradoxal, această diversitate e de fapt o lipsă de culori. Mai concret, un peisaj vitregit de adevăratele nuanţe ce ar trebui să ne definească şi să ne individualizeze: e ca şi cum am vorbi despre “roşul Vodafone” mai des decât am vorbi despre “albastrul de Voroneţ”. Poate sunt şi tente de autohton în această frescă, dar mai toate sinistre, mai toate demne de oprobriu. Rugând un străin să spună câteva cuvinte despre România e aproape obligatoriu să ai parte de surprize: mitul Dracula, Adrian Mutu, O-zone, Marea Neagră, Munţii Carpaţi, Delta Dunării, dar asta în cele mai fericite cazuri, atunci când România îşi păstreză cuminte capitala la Bucureşti şi nu se mută de colo în colo prin lume, ba în Africa Neagră, ba în Extremul Orient…

Cu efect de domino, perene valori naţionale au cunoscut colapsul definitiv. În locul lor s-a instalat comfortabil în ţară spiritul gregar. Ce emancipare dezastroasă! Reuşim cu brio să redevenim. Avem libertate din belşug, avem modelul strălucitor al Occidentului, avem din toate prea mult. Cât despre discernământ …

S-au demolat în noi colosale structuri mistice şi-am schimbat fericiţi imuabil spiritual pe vremelnicul materialităţii. Nu am gândit prea mult. Avem şi libertatea de a nu gândi, nu?

Dar atât cât lumea merge, mai contează încotro? ar spune unii… cuibărindu-se iar în comfortabila fatalitate, aducând ultimele retuşuri ţării-surogat. Şi, într-adevăr, ţara merge mai departe rostogolindu-se pe monezi, în timp ce intră în sfârşit în tandem cu ritmurile superlative ale Vestului.

Una peste asta, lucrurile se clădesc caraghios de şubred. Mulţi alţii ca mine dau din mâini frenetic la umbra acestui turn damnat căderii. Avertizează cu sentenţiozitate fatidicul deznodământ. Trag semnale disperate de alarmă, se agită cu o vioiciune dubioasă. Iar lumea se hlizeşte distrată de acest spectacol arlechinesc. Mulţi alţii ca mine smulg aplauze frenetice la sesiuni de referate. Iar lumea aplaudă din politeţe, din inerţie, din lipsă de ocupaţie, din spirit de turmă, or aprinsă de vreo brumă de interes. Sexagenari dolofani ne privesc compătimitor dar drăgăstos, însăilându-ne cu tristeţe cămăşi de forţă imaginare. Sunt în viaţă două vârste când ne este îngăduit să ne minţim şi să credem că “ceva se mai poate face”. Adolescenţa şi senectutea tardivă. În rest, se poartă cu nonşalanţă, compromisul, dezinteresul, resemnearea. Dar, cum s-ar zice, “vorba lungă, bucuria auditoriului” (că doarme mai mult). Cu vorba de clacă suntem obişnuiţi. Dar fără a oferi alternative, nu facem decât remărci răutăcioase derivate dintr-un nihilism adolescentin. Însă cine este în măsură să dezlega această şaradă? Mai sunt oare intelectuali neîmblânziţi care să ridice printre aburii de alcool într-o bodegă sordidă temeliile unei noi orânduiri? Dacă totalitarismul a fost superlativul nostru negativ, iar democraţia cel pozitiv, ce ar mai putea urma? Unii vorbesc, alţii se roagă, unii citesc, alţii trândăvesc şi până la urmă toţi aşteaptă o binecuvântare.