Devenim tăcuţi

         A. e trist azi. Stă în camera celor 9 ferestre. Prin trei dintre ele răzbate toamna în contururi vineţi. Prin celalte trei albul auster al terasei strâmte fără flori. Prin toate o lumină stranie, şi albă şi stinsă. E momentul unei fundamentale introspecţii. Un demers copleşitor, aproape barbar căci sufletul nu se poate citi decât prin rană. Şi el ştie acest lucru. Stă posomorât, luând forma ciudată a scaunului de birou ca şi cum s-ar fi lipit de o scoică. Pe A. e greu să-l mai surprindă ceva; ce-ar putea să-l mai surprindă? Aviditatea cu care a stors lumea de secrete îl învăluie acum vinovată, strecurându-i prin cohlee ecourile repetative ale irosirii: şi ce se mai poate întâmpla?… Rând pe rând, micile taine ale realităţii i s-au descoperit. De-a v-aţi ascunselea s-a jucat o viaţă.  E un adevărat campion! Jocul a stat însă… acum îi pare rău. Ar fi putut să-l mai amâne!… În timp a perfectat o întregă strategie, acel plan B pe care îl foloseşte de pervers de multe ori, atunci când simte că tot ce e major e pecetluit. Îi rămân fericirile minore, uimirile anodine, tot ce se cristalizează la periferia privirii sale. Ca şi acum. Şi-a ieşit din trup şi se admiră. Un maldăr istovit de piele şi carne, chircit într-o poziţie bizară în scaunul de birou, cu picioarele sprijinite de calorifer. Ultimul gând îl arde. Usturimea începe în tălpi, urcă prin nervi încâlciţi, renaşte vie în cortex. Am ajuns la momentul în care putem prezenta o mostră a planului B: este străbătut de o profundă admiraţie constatând uimitoarea sinergie a faptelor: caloriferul fierbinte, poziţia lui deloc întâmplătoare toate se unesc într-un gigantic arc reflex menit să-i amintească iar şi iar că e încă viu, căci simte usturimea arsurii stinsă sub tălpile sale înroşite de sânge carmin. Pentru o fracţiune de secundă, pupilele i se descleştară, privirea îi străfulgeră: oare proiectantul casei ştia despre toate acestea când a aşezat caloriferul tocmai acolo?… Să fi fost ceva premeditat, lucrare nevăzută a hazardului?… Dar într-un devastator sincron, o logică mult mai pragmatică îl împresură. Îşi aminti despre traseul ciudat al canalului termic pe sub pardoseală. Nu încăpea nici un dubiu. Acela era motivul pentru care proiectantul aşeză tocmai acolo caloriferul. Iar toate speculaţiile metafizice i se prăbuşiră dureros peste sufletul său ruşinat de propriile seve puierile.

Era parcă mai trist ca adineauri rătăcind cu privirea între tocurile de ferestre acolo unde se stingea spectacolul pustiitor al delabrării. Printre frunze şi vise, rămăsese dezarmat. Da, într-adevăr era clipa introspecţiei. Şi acum simţea aceeaşi teamă pe care o încerci în faţa unui fapt radical. Parcă era din nou în braţele vânjoase ale asistentei brunete, ce încerca să-l oprească din zbucium în faţa priveliştii abominabile a ustensilelor chirurgicale. O doctoriţă roşcată, rătăcită între două vârste răsucea prin aer chiureta scânteietoare. Ceva din chipul ei se şterse. Căpătase acum o aliură de torţionar rupt din imaginea terifiantă a beciurilor şi lagărelor; doar vocea îi era mereu blândă şi aşezată: “Nu doare! Doar o clipă şi a trecut!” Operaţia de polipi se stinse în memorie. Rămase ca o arătare bizară, o rătăcire ce preceda cel mai lung şi decisiv somn ce avea să-l trăiască. Şi acum i se pare că a dormit pentru un veac… (Aceasta a gândit-o doar: şi dacă încă mai doarme, şi dacă a visat doar că a trăit? Şi dacă se va trezi deodată, ud leoarcă în cămaşa peticită de spital?…)

Se înspăimântă. În urmă viaţa i s-a cuibărit întreagă în structura mâloasa a subconştiinţei, în tenebrele sale ilizibile. Uitase! Cât de vag se zărea acum trecutul. Sentimentul irosirii îl înnecă. De s-ar fi născut ieri, nimic nu ar fi schimbat. Atâţia ani, cât de plini şi cât de goi până la urmă! În urmă, răsunau temerare expresii ale remuşcării: “De-ar fi să…nimic nu aş face la fel!” INUTIL. Complet INUTIL! Era bolnav. O metastază a rătăcirii  ce urla după chimoterapie. Vindecarea era mai dureroasă decât moartea, mai straşnică, însă izbăvitoare şi luminoasă în apexul ei neprivit.

O singură dată fusese descătuşat, când eliberat din pântecul mamei, privise lumina întâia-şi dată. Prima colivie zdrobită şi prima absolvire, pe care nimeni nu şi-o aminteşte… Acum înţelese dezideratul eliberării utopic. Cum ar putea să se scuture acum de sine însuşi, el ce însemna cuşca din cuşcă din cuşcă…din cuşcă…? Primii ani se pierdeau într-o lumină lăptoasa, cu umbre dulci şi fericite. Îi cunoştea vag, din poze, din albume vechi din pre-amintiri bizare pe care nu învăţă să le citească. Sub pădurile de crini, copilăria i-a crescut şi i-a trecut.  De unde acea pădure de flori enorme, privite cu ochii altei decade? Cum de a supravieţuit? Acum etapele bolii îi creşteau în minte fioroase, traseul decadent al existenţei lui. La un moment dat a uitat să-şi ia rămas bun de la mare. A uitat să creadă în Moş Crăciun, a uitat să se bucure de primăvară. Pe rând a uitat tot…

Devenise tăcut! Tributarul unei vieţi în care nu se întâmpla nimic. Un alt animal social dresat după regulile acestei lumi, mereu obişnuit să execute acelaşi truc, cu o cerbicie impusă. Pe marginea cercului nu avea cum să se petreacă ceva. O naştere-regenarare-moarte ciclică, ameţitoare, infinită. Doar săritura în gol te-ar fi ucis şi adorat în aceeaşi clipă. Acum însă totul se circumscrie unei mai cumplite definiţii: RUTINA. Aşa se numesc mai nou pastişele acestea blestemate, xeroxul acesta zilnic, risipirea. Aşa se numesc fazele terminale ale bolii noastre, ale morţii noastre lente de o viaţă. Iar noi, marii necredincioşi, murim zilnic aşteptând epifania.

În camera celor 9 ferestre lumina a scăzut. A. e trist şi aşteaptă. Când plecasem de la geamul lui i-am citit pe buze ultimele gânduri: “De-ar fi să…nimic nu aş face la fel…”. La urma urmei, poate a fost doar un vis…