Imbold spre aşteptarea fericirii

Despre pesimismul aproape cronicizat al blogului sunt întrebat adesea. Peste vizitatorii acestui colţ de lume se prăbuşeşte funinginea unor viziuni bizare aşa, tam-nesam, pe nepusă masă când poate nădăjduiau o plăcută escapadă din haosul cotidian. Nici nu au călcat bine pragul virtual, că se văd prinşi într-un turbion de gânduri, de crize, de sincope adânci, de note grave scrijelite pe zidurile-graniţă ale unei lumi fără soluţii. Aproape în sincron năvălesc întrebările, gândurile mirate peste măsura, nevoia unui sentiment tonic. Orice pastişă de fericire ar încânta acum, orice “antinostalgic” ar fi înghiţit pe nerăsuflate ca un drops translucid de lapte şi miere.

Însă dumnezeu peste această lume de 1024 pe 768 de pixeli rămâne aceiaşi umbră de mai devreme, visând în mijlocul toamnei din rai. Aşteptarea fiului risipitor se prelungeşte ca o meduză peste marginile acestea de foaie virtuală, peste minte şi peste suflet, peste fericiri microscopice, peste glume nesărate, peste ingenuitatea voită, în fine peste toate măştile cotidiene… Zâmbetele sunt chipuri de ceară, spre suflet însă totul este mai reţinut, mai sobru. Singurul vostru ghinion e să vă aflaţi aici, în stepele acestei inimi ambiţioase. Adormiţi în răvăşirea cuvântului aşteptând să înflorească marile şi puţinele fericiri!