Tempus fugit (2)

Bun venit! Din păcate aţi ajuns la sfârşitul utopiei… Aţi ajuns aproape de margine şi nu ştiţi cum ar trebui să vă aruncaţi. Cei mai mulţi închid ochii. E mai simplu aşa, nu doare decât târziu. Sub pleoapă, pe retină se mai poate încă perinda adolescenţa…ÎNCĂ (până nu deveniţi prea ocupaţi). Picajul e coşmăresc, e nebun! Cei mai mulţi se trezesc buimaci pe băncile unor facultăţi bizare, unde timpul trece anevoie, o dată cu viaţa (căci acum şi viaţa pare a ticăi mai abitir). Serile sunt la fel de nefireşti, când prin praful şi zgomotul urban se întorc…acasă (?)…Dar acasă e străin. E o garsonieră strâmtă, rece, austeră, împărăţia gândacilor de bucătărie ce se sting în gura de canal de îndată ce becul de pe hol se aprinde. Acasă e străin, străin e şi acel frigider gol cu bâzâit ciudat, alt bâzâit ca o altă dojană. Încă de dimineaţă, o jumătate de felie de pâine stă pe masa improvizată din bucătărie. Acolo intri cu greu, căci în bucătărie umbra nu prea are loc şi se revarsă pe un colţ de muşama ieftină, şi pe o bucată de perete de pe care se ia mereu varul. Mănânci nişte pâine şi ceva salam rămas în frigider. Te uiţi că e ultima bucată, că mâine trebuie să cumperi iar. Scoţi portfeiul şi numeri banii, o dată, apoi din nou mai neliniştit, mai abătut. Şi parcă nu-ţi mai e atât de foame. Pe masă a rămas încă o felie de salam şi prea puţină pâine…

Realizezi cu stupoare că viaţa nu e mare scofală. Chiar deloc! Fără să-ţi dai seama ajungi un funcţionar şters într-unul din atât de multele birouri, alături de alţi funcţionari şterşi ce pe undeva sunt ca şi tine. În biroul strâmt vara e cel mai rău. Căldura se lipeşte de tavan, devine irespirabil. Munca e măruntă şi anostă. Fie printre cifre, fie scris în condică, fie răspunzând la telefonul care sună din două în două minute. Nu-ţi place. (de parcă ar conta asta). Îţi aminteşti ce ai răspuns ultima oară când ai fost întrebat: “ce vrei să devi în viaţă?”; mult timp a trecut de atunci. În mod normal nu ar trebui să-ţi aminteşti, dar acum e totul limpede în mintea ta. La fel cum era şi atunci. Şi parcă nimic din ce-i în jur nu-şi are locul. Parcă n-ar fi trebuit să fi atât de serios, atât de formal, atât de mecanic… Parcă erai în altă parte, parcă făceai cu totul altceva, parcă zâmbeai! Încerci să zâmbeşti şi acum, încerci să zâmbeşti forţat ca o biruinţă peste cotidian. Reuşeşti cu greu o schimonoseală a zâmbet. Telefonul sună… sună… sună…

Rar te mai întorci acasă în urbea mică de care te leagă mormane de amintiri. Fiecare colţ de stradă ar purta ceva din tine, căci pe acolo te plimbai şi acolo ieşeai cu prietenii la un suc şi pe banca aia te-ai sărutat pentru  întâia oară. Banca? Banca nu mai e. S-a plantat gazon, iar printre firele de iarbă fraged crescute se aprind corolele zburlite de păpădie. E ciudat, dar cumva nu mai ai ce căuta. Oraşul nu mai e al tău acum, nu te mai cunoaşte… Şi pentru prima oară în viaţă te simţi stingher, dezrădăcinat, rătăcit.

Curtea pare la fel. Doar zidul casei are o crăpătură străină pe unde apa de ploaie a pătruns făcând să cadă straturi întregi de tencuială. Priveşti tăcut rana din perete. Duci mâna la piept, aştepţi… Negruţu te latră de două ori, apoi se opreşte. Se opreşte buimac cu blana răvăşită de adierea matinală. Oare ce sinapse se aprind în mintişoara lui în clipele acestea? Înnebuneşte. Sare ca disperatul, scrâşneşte rugina dintre zalele de lanţ. Şi Negruţu e la fel. Sare şi-ţi îmbrăţişează piciorul lăsându-ţi două dâre de noroi ca pe o statuie incaşă. Aleargă de două ori spre spatele cuştii, se întoarce stârnind nouri de praf, se tăvăleşte prin lutul umed îmbibat de roua dimineţii.

Fast foward ->>>

Îmbrăţişarea bunicii, ceasul din bucătărie, şnitzele calde şi plăcintă cu mere, somn, ochii bunicii, rafturile goale, hainele mici, ceasul din bucătărie, florile din terasă, izul din pod, răsăritul, ceasul din bucătărie, prieteni vechi, curtea nu-i plină. bucurii fugare, ceasul din bucătărie… ceasul din bucătărie…

Acasă vii rar. Oraşul copilăriei rămâne un spectru al nopţilor fără vise. Te-ai mutat într-un apartament, ai şi o maşină şi mai mult de o felie de pâine pe masa din bucătăria proaspăt renovată. De la servici ajungi târziu, istovit peste măsură. Şi zilele se succed. Tocmai mutai canalele telivizorului fără gânduri. Lăsai să curgă imaginile din ecran, lăsai să curgă sângele din minte. Era gol. Drumul se înşira între două zări pierzându-se în ceaţa ambelor timpuri. Austeritatea din jur te îngrozea. Pe tine, omule, ce te mai bucură? O zi liberă, o oră în plus de odihnă, o escapadă din an în paşti la iarbă verde, un meci de fotbal la telivizor, o doză de bere…? Chiar nu e viaţa mare scofală! Recunoşti una dintre acele mari răspântii, locul de reunire cu eul, locul de întoarcere spre sine, de recompunere. Telivizorul te lumina ciudat, lumina spectrală ţi se zbătea pe chip, albastru electric, magenta, cian, frez şi carmin într-o singură clipă. Nu vedeai. Drumul te greşise or tu greşise-i drumul… Şi te-ai rătăcit. Frame by frame, trecutul se zvârcolea de dinainte-ţi. Era bizar, nefiresc. Îţi repugna. (—)

…Am ajuns pe marginea prăpastiei! Cei mai mulţi închid ochii… E mai simplu aşa… 

Da… Mulţi închid ochii… Şi mai mulţi uită să îi mai deschidă. Rămân orbi. Ca o compensaţie se trezesc cu organe de simţ străine. Ochi ce văd banii, ochi ce văd facturile, mâini ce pipăie trupuri, somn ce doarme fără vise… Ajung organisme bizare, diforme, odioase, târâindu-şi membrele confuze pe marginea cercurilor de fum, pe marginea realităţii. Mulţi închid ochii spre a nu-i mai deschide.

Cu pupilele dilatate, cu inima zbuciumându-se în piept, cu vinele înnecate de sânge ai rămas preţ de câteva clipe. Parcă nu mai erai tu. Pe drum, ceaţa se risipise. Trupul rămase în loc, ca o carcasă goală. Doar umbra alerga în urma paşilor deja făcuţi, alerga nebuneşte, desculţă şi voioasă o dată cu lumina… Apucând telefonul formezi în grabă singurul număr ce nu îl vei uita …

“Alo? Bunico… Mi-e dor de tine!…”

                                                                                       (…din jurnalul altui deceniu)