Tempus fugit (1)

Trăim încă într-o alveolă de iluzii, noi, “specia aceasta confuză a oamenilor de liceu” (aşa cum zicea o bună prietenă). Şi eu am coconul meu, locul meu de dumnezeire peste care amurgeşte atât de ciudat copilăria, şi trecutul cu tot ce nu am trăit şi tot ce mi-am refuzat şi tot ce am sperat sau am ignorat. Cufundat în lichidul acesta amniotic de pubertate, în debusolarea asta încă idelistă, încerc să “cârpesc” pe unde pot crăpăturile din mebrana fragedă ce se adâncesc din ce în ce mai mult, prin vise şi prin carne… Mă sperii căci începe să miroasă a timp şi a maturitate.

Vremea ne întrece. Ne lasă în urmă bulversaţi, ireversibil prinşi în cotidian, prea ocupaţi, prea fericiţi, prea copii încă. Şi anii de liceu se strâng în jurul nostru cu prietenii şi dezmierdări, bucurii şi lacrimi, vise de puber, vise de semizeu. Sunt fericit până la istovire, căci vă cunosc şi viaţa nu e complicată. Şi mergem la Drama Club, şi apoi, dacă vreţi ne întâlnim să pierdem timpul în curte, să stăm şa taclale să jucăm Mafia, sau Mim, să facem Visul cuieva… Hai să ne jucăm de’a v-aţi ascunselea în spatele liceului, hai să jucăm lapte gros şi să ne umplem de vânătăi, şi după hai la Deea că e sucul 1 leu… Hai să le facem pe toate astea până vom obosi! Hai să stăm până târziu, să prindem răsăritul pe străzile goale ale acestui ciob din lumea noastră comună. Hai să facem toate astea, hai să mă învăţaţi lucruri noi, hai că soarele apune peste acest liceu al altui veac şi peste oranjul de sirop al clădirii neterminate!

Sfârşitul părţii I