Străinul

În odiseea cunoşterii de sine nu există biruinţă. Poate doar mărunte victorii de multe ori anodine. Pentru mine însă nu există nici asemenea precedente. În afară de poezie nu a existat nimic mai intim. Nu am cunoscut un adevărat dialog cu propria fiinţă, nu am stat niciodată de vorbă cu propriu-mi suflet franc, fără ocolişuri, fără pavăză. De aceea poate mă cunosc surprinzător de puţin, de aceea poate mă mir când cei din jurul meu vorbesc despre mine, căci parcă ar vorbi despre un străin, un necunoscut, un alter-ego căruia, se vede treaba, i-a murit orice fărâmă de conştiinţă de sine. Nu m-aş putea nicicând autocaracteriza, nu aş putea-o face-o corect cel puţin. Cei din jur rămân ultimul reper si ultimul punct de pură reflexie, în care mă pot oglindi cu adevărat. Nu recunosc să fie vorba de o alterare provocată de un exces de subiectivism, cum nu sunt nici aspru, nici indulgent, când vorbesc despre mine. Pur şi simplu nu mă cunosc, pur şi simplu încerc să mă descopăr şi nu ştiu de ce nu o pot face decât în oglinzile altor priviri.