Despre marile risipe

Poate din lipsă de curaj nu am ţinut niciodată un jurnal. Paradoxal, sunt de-a dreptul fascinat de o viaţă între pagini de caiet, pe care s-o fi aşezat acolo aşa cum o înţelegeai şi o percepeai în momentul consemnării ei. Dacă viitorul este sibilic, de ce să-ţi simţi şi trecutul răvăşit? Junalul ar fi limpezit tot ce ar fi istorie personală, ar fi eternizat lumea în palpabilul hârtiei, în concretul ei şi nu în scheletul mâlos şi tenebru al memoriei. În cea mai mare parte viaţa m-a trăit, a trecut pe lângă mine cu velocitate de glonţ, silenţioasă şi perversă. Sunt dezarmat. În urmă am lăsat imagini răzleţe, diapozitive în culori vagi, restul un mare gol, o chimie sordidă a uitării. Din ţăndări nu mă mai pot recompune, şi în faţa unui implacabil verdict mă fâstâcesc, mă sperii şi nădăjduiesc că-i visare. Sper la un mare buton de Undo, un Rewind uluitor; urăsc paginile goale ce ar fi putut să mă conţină, ce fi putut să mă povestească, ce ar fi putut să-mi arate cum am fost şi ce am greşit, ce ar fi putut să îmi dea un sens, să-mi confirme că viaţa nu a fost o lamentabilă risipă. Însă ele lipsesc… Ani de-a rândul am levitat în aceeşi bizară complacere. M-am simţit irosit şi nu găseam puterea să încep această măruntă carte a vieţii mele. Ce tare m-ar fi durut pagina goală dintre copertă şi primele rânduri, atât de ciudate, atât de nefireşti: poate chiar “miercuri, 17 septembrie 2008″… De ce tocmai miercuri? De ce tocmai septembrie? De ce tocmai acum?…